Paradis și tărăboi

Lăsînd la o parte recentul dezastru provocat de incendiile de pădure, care au fost un fenomen nu neapărat neobișnuit în regiune, dar surprinzător prin amploare și perioada anului în care s-a petrecut, în rest, în Los Angeles și în California, în general, se pare că nu e totul numai lapte și miere, bogăție, soare și vacanță. Lumea vorbește și despre mulțimea de homeless care umplu întregi bulevarde cu corturile lor. Au mai multe motive pentru care s-au adunat acolo, printre care clima mai blîndă, toleranța oamenilor sau bunăstarea zonei care se poate revărsa și asupra lor, într-o oarecare măsură. Prezenţa lor e speculată însă în mod masiv, politic și mediatic. Ce-i drept, noi ne-am ferit să intrăm în cartierele cu probleme, gen Skid Row, iar în rest am văzut persoane ce păreau fără adăpost, dar nu mai multe decît în alte orașe din America. În San Francisco, statistic, lucrurile stau poate și mai rău ca număr al celor fără adăpost. Nici acolo n-am făcut „eforturi” să ne apropiem de locurile „fierbinți”. Oricum, zonele turistice sînt mai puțin afectate de acest necaz.

Într-un magazin (din acela necîștigător, după cum le clasificaserăm între noi pe cele din care nu poți cumpăra nimic cunoscut) de unde am încercat să cumpăr ceva de mîncare, am descoperit doar două sandwichuri care supraviețuiau drept singure alimente recognoscibile pentru un european. Ele erau însă încuiate într-o vitrină, ca niște bijuterii. A trebuit să vină casiera să o descuie și să mi le dea. Așa, am dedus că mă aflam în apropierea unui cartier cu probleme și că magazinul putea fi „vizitat” din cînd în cînd de oameni care se serveau singuri și ieșeau fără să plătească. Poliția nici nu mai intervine pentru asemenea infracțiuni minore. De altfel, nici nu prea are ce să facă. Culmea e că acele persoane căutau, se pare, asemeni mie, alimente „tradiționale” și nu chestii prelucrate, semipreparate, semi-artificiale, de pus la microunde, de dezghețat etc., care nu erau încuiate.

Dar revin la regiunea Los Angeles. Cei doi tineri din grupul nostru de patru au mers să vadă celebrul musical Hamilton, iar între timp noi am încercat să mai dăm o raită pînă la ocean, care părea foarte aproape. Am făcut însă cunoștință cu celebrul trafic aglomerat și cu marile distanțe din L.A. Enorma zonă urbană extinsă e cuprinsă între lanțul muntos Transverse (munţii Transverşi s-ar traduce, poate, și chiar dacă n-ați auzit pînă acum de ei să știți că au vîrfuri de 3.500 de metri) și Oceanul Pacific. E un areal de circa 120 de kilometri de la est la vest și chiar și mai mare de la nord la sud, în care sînt incluse nenumărate localități ale căror limite nu se mai disting una de alta, cu două așa-numite downtown-uri cu zgîrie-nori: Los Angeles propriu-zis și Santa Monica. Întreaga zonă e un fel de întindere deluroasă, cu unele porțiuni mai populate și altele mai rarefiate, unele mai sălbatice și altele amenajate într-un stil de-a dreptul paradiziac, cu zone de vis (ca, de exemplu, Berverly Hills), dar și cu niște cartiere rău famate (ca Skid Row). În orice caz, per ansamblu, am perceput acest spațiu uriaș ca fiind cu totul aparte, un fel de Eldorado, în care își duc viața peste 18 milioane de locuitori.

În întreaga zonă metropolitană poți trăi, așadar, mai la munte sau mai la ocean, iar dacă doi oameni locuiesc pe același bulevard nu înseamnă neapărat că sînt vecini. Celebrul Sunset Boulevard are aproape 40 de kilometri, ca să nu mai vorbim de Sepulveda Boulevard care, de la un capăt la celălalt, are o lungime de aproximativ 70 de kilometri. Regiunea e traversată de autostrăzi, iar la orele mai libere poți merge cu 60 de mile pe oră, timp de peste un ceas, fără să ajungi dintr-o parte în cealaltă. Seara, de pe înălțimi, aceste șosele cu multe benzi par niște fluvii luminoase.

În acea zi, noi ne-am confruntat doar cu lungimea bulevardului Santa Monica (artera e, de fapt, încheierea vestică, urbană, a celebrei Route 66 ce traversează America), de „numai” 21 de kilometri. Ambuteiajele locale sînt faimoase, ceea ce totuși nu înseamnă că mașinile stau pe loc, cum de multe ori se întîmplă pe șoselele sau bulevardele noastre. Traficul e bine reglementat și opririle sînt rare. La orele de vîrf, de regulă, mașinile merg fluent, dar încet. Adică e un fluviu ce pare a curge destul de leneș. Însă distanțele fiind atît de mari, a circula cu o medie de 20 de kilometri pe oră înseamnă că doar pentru a parcurge un bulevard precum cel amintit – nu dintre cele mai lungi – îți ia un ceas.

Cînd am ajuns în cele din urmă la ocean, era deja aproape ora la care trebuia să ne întoarcem. Am nimerit la o plajă în a cărei parcare ne-a fost teamă să ne oprim pentru că la intrare avea niște țepi de metal din aceia care sparg cauciucurile. Ne-a luat ceva timp pînă să observăm că țepii aveau o anumită orientare, așa încît să-i poți trece într-un sens și niciodată în celălalt. Trebuia neapărat să intri pe la intrare și să ieși pe la ieșire. Un sistem de-a dreptul periculos, dar, probabil, eficient. N-am reușit apoi să plătim parcarea pentru că automatele de acolo nu ne recunoșteau cardurile. O fată care pleca ne-a oferit binevoitoare tichetul ei. De fapt, toată lumea era destinsă acolo, mai puțin noi, derutați și preocupați să înțelegem procedurile și obiceiurile locului. Am făcut cîțiva pași pe plajă. Nimeni nu înota, erau numai surferi în costume de neopren. Oceanul era destul de rece. Lumea mai stătea și la soare, ocazie cu care am constatat și mai clar decît pe stradă că femeile și bărbații, deopotrivă, arătau ca în filme. Ele cu talii și forme perfecte (unele cu silicoane, dar discrete și bine așezate), ei cu mușchi impresionanți (făcuți la sală, dar probabil și cu cine știe ce suplimente proteice). Apropierea Hollywood-ului își spune, evident, cuvîntul.

Tocmai la Hollywood, pe celebrul Walk of Fame, eram și noi obligați să ne întoarcem rapid, pe același drum, ca să-i recuperăm pe „copii” de la ieșirea teatrului. Trafic complicat, distanță mare... am întîrziat. Telefoanele nu ne funcționau din diverse motive, așa că era musai să ne întîlnim fizic. Am ajuns pe partea cealaltă a bulevardului care era foarte aglomerat și agitat. Loc de parcat, nici pomeneală. Două mașini mari de pompieri și una de poliție blocau o parte din arteră cu sirenele mergînd, iar niște paramedici se chinuiau să resusciteze un om întins pe trotuar. Am reușit să-i zărim pe „copii” încă așteptînd cuminți, pe partea opusă a străzii. Cîteva autocare parcate în fața teatrului obturau vizibilitatea. Ei nu ne-au văzut și nici un strigăt nu putea fi auzit în tărăboiul acela de nedescris. Dacă ratam întîlnirea lucrurile se complicau infinit. Nu știam toți noua adresă unde urma să ne cazăm, Internetul nu ne funcționa etc. Stresul creștea. Am parcat și eu pe un colț, bazîndu-mă tocmai pe „invizibilitatea” pe care mi-o oferea marea hărmălaie din preajmă, și am traversat strada cum am putut, ca să-i recuperez. „Operațiunea” a reușit și am plecat de acolo răsuflînd ușurați. America...  

Credit foto: A. Manolescu