Paștele muncitoresc

…așa că încep cu o mărturisire: din motive tehnice, scriu aceste rînduri în Săptămîna Mare, deși domniile-voastre le vor citi doar în Săptămîna Luminată (pentru ortodocși, de bună seamă). La un nivel mai lumesc, însă, chiar și Săptămîna Mare din acest an a fost destul de luminătoare pentru înțelegerea situației politice, nu doar la nivel național, ci și internațional. Ce-a avut mai deosebit în acest an? Ați ghicit! Faptul că 1 Mai, Ziua Muncii, s-a potrivit taman în mijlocul Săptămînii Patimilor, de unde și „mini-vacanța“ cu „puntea“ aproape la fel de sfîntă în tradiția românească post-decembristă. 

Să începem prin a ne reaminti că 1 Mai e o sărbătoare născocită de către socialiștii… americani pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, toamna, pentru a sărbători introducerea zilei de muncă de doar opt ore. Vorba vine. Sărbătoarea a fost uitată aproape imediat de către oamenii muncii americani, la fel ca și ziua de muncă de opt ore. În funcție de meserie și de locație se poate munci mai mult sau mai puțin. (Dacă ai norocul să faci ce-ți place, nu mai știe nimeni unde se termină munca și unde începe distracția.) În Statele Unite, ziua de 1 Mai e ignorată pînă și de către neo-marxiști, darămite să mai fie și zi liberă. Există, într-adevăr, Labor Day, adică tot Ziua Muncii, la începutul toamnei, dar e o sărbătoare, ca să-i spunem așa, facultativă, respectată cu sfințenie doar de către angajații Guvernului federal („la stat“, cum se zice la noi) și de către majoritatea universităților. „Punțile“, atît de familiare românilor, le sînt străine americanilor, dacă nu de altceva atunci pentru c-ar fi cam greu „să faci punte“ între Anul Nou și 4 Iulie, 4 Iulie și Sărbătoarea Recunoștinței din noiembrie sau de atunci pînă la Crăciun – singurele patru zile libere oficial. 

Bate șaua ca să priceapă iapa.

La urma urmei, neo-marxiștii ăia care deplîng colonialismul american zic ei ceva – cu ziua de 1 Mai americanii au „re-colonizat“ Europa, oferindu-ne astfel ocazia să înțelegem mai bine multe ciudățenii politice. Așa putem pricepe, bunăoară, cum, în capitala României, un Nicușor Dan poate avea un scor electoral apropiat de cel al unui Piedone. Mai pricepem și de ce Nicușor Dan merge la biserică fără televiziuni și Gabriela Firea nu poate fără. La un popor declarat într-atît de ortodox precum cel român, o săptămînă în care teoretic se postește nu poate neglija nici Ziua Muncii în care se mănîncă cu sfințenie socialistă 18 milioane de mititei (!) și Micul cel Mare de o sută de metri (!). C-ar fi păcat. Avem o abilitate cultivată de secole de-a împăca și capra, și varza. Sîntem patrioți pe TikTok-ul chinezesc și războinici pînă vine vorba de înrolarea în armată. După cum ne-au informat televiziunile, în Săptămîna Mare distracția a fost în toi de la munte pîn’ la mare. 

Întru lauda noastră, pare-se că, printre europeni măcar, avem o mai bună înțelegere a conceptului de muncă. Muncim în restul anului (cu multe întreruperi pentru „mini-vacanțe“, dar cine mai stă să le numere?), iar acum se cuvine să ne relaxăm. Ne odihnim, ne simțim bine, nu spargem vitrine sau dăm foc la mașini, scutere și cauciucuri, ca alții, nu spui cine, persoane importante. Noi nu ne enervăm de Ziua Muncii, că sîntem nervoși pe ideea de muncă tot timpul anului. Nervoși sînt ăia care nu lucrează în restul anului, așa că muncesc și ei cum pot de 1 Mai. Francezii, englezii și chiar grecii ortodocși sînt mult mai supărați pe lume și pe viață o dată pe an. 

Mai fascinant pentru abisurile prostiei mi se pare faptul că, în numele oropsiților soartei, aceste violențe stradale – furtuni într-un pahar de apă, la drept vorbind – îi rănesc pe cei care, declamativ, îi apără prin aceste proteste. În Franța, bunăoară, toate aceste incendieri și spargeri de vitrine îi afectează în primul (și-n ultimul) rînd pe… oamenii muncii! Bernard Arnault nu merge pe scuter, așa că nu i-l incendiază nimeni, iar cei care suferă de la o vitrină spartă nu sînt cei de la Louis Vuitton sau de la Coco Chanel de pe Avenue des Champs-Élysées, ci micul comersant din banlieue care muncește și de 1 Mai, că n-are încotro. În campusurile universităților americane ocupate de protestatari, poliția a intervenit abia cînd toate administrațiile, oricît de „liberale“, au realizat că e perioada de înscrieri și că părinții se feresc de alde Columbia, Yale sau UCLA ca alții de tămîie. Nu ai nici studenți, nici donatori privați, nu ai bani. Nu ai bani, nu ai nici burse. Nu ai bani, nu ai nici profesori buni, deci nici studenți cu părinți dornici să plătească sute de mii de dolari pentru un colegiu unde nu se mai învață, doar se protestează. Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios.

Pentru a găsi criminalul, francezii zic „cherchez la femme“ („caută femeia“). Pentru a înțelege lumea, americanii au alta, și mai pragmatică: „follow the money“ („caută/urmărește banii“). 

Din aceste observații ați înțeles deja, nădăjduiesc, că, prin comparație cu alții, simpatia mea merge către români. Nu știu alții cum sînt, dar eu prefer un popor care poate să și postească, dar și să se îndoape cu mititei în Săptămîna Mare, fără prea multe angoase logice sau metafizice. Nu mă entuziasmează cîtuși de puțin intransigenții pentru care lumea se împarte în alb și negru, Iisus e fie doar Dumnezeu, fie doar om. Asta e o sărăcie a minții care-n istorie n-a produs altceva decît ruguri pentru vrăjitoare și necredincioși, ghilotine pentru credincioși și regaliști sau lagăre de exterminare și gulaguri pentru oricine deranjează un regim politic sau altul. 

La noi, nici extremismul nu e chiar extremist. Piedone nu merge la biserică, că el e ocupat  cu micii și usturoiul pentru strigoi. Șoșoaca e și cu usturoiul lui Piedone, dar și cu iia strămoșească și TikTok-ul chinezesc folosite de Simion, așa că-și fură voturile unul altuia. Nu-i băgați în seamă, că Dumnezeu nu bate cu parul. Bate cu prostia. 

P.S. De Paște, iată încă o dovadă a toleranței la români, trecută neobservată de multă lume: plimbat fiind de viață prin cele străinătățuri, obligat să merg la Înviere nu doar la români, ci și la ortodocșii greci, antiohieni sau chiar ruși (albi, la Nisa), am observat cu surprindere că doar românii împart, democratic, de Paște… „paștele“. Nimic nedogmatic aici, la drept vorbind, fiind vorba doar de pîine și de vin binecuvîntate, de care se poate bucura toată lumea, nicidecum de Sfînta Împărtășanie. Să ne bucurăm, așadar, împreună, de Săptămîna Luminată. Hristos a înviat!

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).