Răzbunarea browniană

…pentru că de multe ori ratăm pădurea din cauza copacilor. Prea concentrați pe detalii și pe hic et nunc, nu mai putem vedea tabloul de ansamblu, „the big picture“, la scara mai mare a istoriei. Bunăoară acum. Cînd nu sîntem prea ocupați cu Jocurile Olimpice (că veni vorba, de comparat miile de chinezi mișcîndu-se și bătînd din tobe într-o coordonare perfectă și înspăimîntătoare de la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing cu spectacolul de imaginație și diversitate de la Paris), de ambele părți ale Oceanului nu se vorbește decît despre succesiunea de evenimente haotice din ultimele săptămîni ale politicii americane – și pe bună dreptate. După o (prea) lungă perioadă de băltire a vieții politice, lucrurile par a fi intrat în vrie, spre entuziasmul unei bune părți a electoratului, cu excepția, poate, a celui trumpist.

Nu intenționez, însă, să discut acum politica americană. Pînă la alegerile din noiembrie voi mai avea ocazia. Și nici despre imprevizibilitățile din alegerile altor democrații liberale sau despre completa lipsă de acuratețe a sondajelor de opinie, incapabile să anticipeze scorurile finale mai bine decît o făceau odinioară zborul porumbeilor sau ghicitul în bobi al vreunei Baba Rada. Nu vreau nici să zăbovesc acum asupra imprevizibilității deja faimoase a lui Donald Trump. El reprezintă doar cazul poate cel mai vizibil. Dar mai există destule. Poate cineva să ne spună ce va face Putin? Dacă sau cînd sau cum Xi va decide să atace Taiwanul? Cu ce va mai surprinde Parlamentul European (făcînd de rușine și România, și religia) Madame Șoșoacă? Singurele excepții politice de stabilitate și predictibilitate care-mi vin acum în minte sînt monarhia britanică și Nicușor Dan.

Nu rîdeți! Alăturarea pare forțată, dar, în realitate, nu e cîtuși de puțin – și cu asta ajungem la miezul problemei. Lăsăm copacii în urmă pentru a putea vedea, în sfîrșit, pădurea. Singurele oaze de predictibilitate într-o lume altminteri din ce în ce mai haotică au rămas acum, aparent paradoxal, respectarea cu sfințenie a tradiției (frumoase), în cazul monarhiei britanice, respectiv claritatea (și frumusețea) matematicii, în cazul Nicușor Dan. Nici frumusețea care le unește pe cele două nu este întîmplătoare. Pentru că există frumuseți odihnitoare, din categoria celor care durează (și îndură), precum cea a unui lac de munte, a Sonatei Lunii a lui Beethoven sau a unei ecuații complicate a cărei rezolvare doar cei pasionați de matematici superioare o pot aprecia. Și există frumuseți tulburătoare la propriu, stresante, precum cea a New York-ului în Manhattan, a unei trupe precum Metallica sau a filmulețelor de pe TikTok. Din fericire – și deloc întîmplător –, astea nu durează.

V-ați întrebat vreodată de ce se bucură de atîta succes această imprevizibilitate în ziua de astăzi? Cum de-am ajuns să alegem schimbarea de dragul schimbării și noutatea cu orice preț, în toate domeniile, de la artă la pedagogie, la religie? De ce am ajuns să urîm stabilitatea și predictibilitatea? Să preferăm traiului mic-burghez anarhia? Aventurile de-o noapte relațiilor de lungă durată? Arta abstractă celei clasice, conserva de roșii sau banana lipită pe perete Rondului de noapte al lui Rembrandt? De ce am trecut fascinați de la Facebook la Instagram, la Twitter (X), la TikTok? Aș putea continua așa mult și bine – copaci sînt destui, de la vajnici stejari la niște tufe amărîte care visează să crească mari. Nădăjduiesc, însă, c-ați prins ideea, așa că ne întoarcem la pădure.

Pădurile nu apar peste noapte, cît ai bate din palme. Pădurea are nevoie de timp, iar aici asistăm la o răzbunare istorică, ale cărei semințe au fost sădite cu secole în urmă, odată cu apariția Iluminismului. Nici acesta nu a apărut din senin, ci ca reacție la o societate percepută (pe bună dreptate) ca anchilozată și tot mai coruptă. Prin urmare, Iluminismul s-a plasat din capul locului împotriva oricărei tradiții, de la filosofie la religie și de la artă la politică. Obscurantismului i-a opus claritatea „științei“, religiei – ateismul republicanismului, corpului politic tradițional – contractul social, virtuții – majoritatea, înțelepciunii – inteligența ș.a.m.d.

De bună seamă, ca răspuns la contrareacția iluministă, contra-contrareacția nu s-a lăsat așteptată (la scară istorică). De la reacționarii „clasici“, precum Joseph de Maistre sau Edmund Burke, la cei care-au încercat să împace, în felurite feluri, capra cu varza, precum Rousseau republicanismul clasic cu modernul contract social, sau Hegel – teza cu antiteza prin sinteză, ghilotina Revoluției franceze etc. Au urmat de-a valma mișcarea romantică, Goethe, Wagner, Nietzsche, impresioniștii, cubiștii, Warhol, Einstein l-a detronat pe Newton ș.a.m.d. Dar odată pornit la vale, bulgărele rațiunii instrumentale s-a dovedit o avalanșă de nestăvilit. Ultimele ei zvîcniri „pe stil vechi“ au fost comunismul și nazismul, urmate de mult mai echilibratele democrații liberale. 

Predictibilitatea și bunăstarea așa-numitului trai mic-burghez au devenit plictisitoare, raționalitatea birocratică prea apăsătoare și lumea, vorba lui Max Weber, prea dezvrăjită. De-acum, însă, rațiunea instrumentală crede că știe cum să se ferească și să profite. Așa au apărut toate cărțile și filmele și jocurile video cu vrăjitori și cavaleri și dragoni – prea multe exemple pentru a le putea enumera aici. Așa se explică succesul filmelor și serialelor cu și despre gladiatori, regi și regine, sultani și sultănese, dar și cele cu supereroi și supereroine ș.a.m.d. Și tot așa și cel al noilor media, preferința largă pentru știrile cît mai scurte și cît mai senzaționale, deficitul generalizat de atenție și scăderea capacității de concentrare, dar și anxietatea, depresiile, sinuciderile, violențele mai mult sau mai puțin stradale, drogurile – iar lista poate continua. Din nou ne e rău de prea mult bine, or asta nu a fost niciodată un semn bun. E răzbunarea browniană.

Tare mi-e teamă că cei care se amăgesc că pot controla aceste fenomene au uitat ce e aceea o mișcare browniană. Descoperită de către Robert Brown încă din 1828, pe cînd studia particulele de polen dintr-un lichid, ea a fost confirmată experimental de către Einstein, în 1905. Se definește ca „o mișcare spontană, complet haotică, a unor particule într-un lichid“. Cu cît „lichidul“ (a se citi „lumea“) e mai puțin vîscos și „temperatura“ (a se citi „nemulțumirea publică“) mai înaltă, cu atît mișcarea va fi mai accelerată și mai haotică.

Stați cu ochii pe termometre!