Retardul fericit

Înainte de 1990, circula un banc. Se zicea că astronomii descoperiseră un asteroid care urma să lovească planeta noastră. Calculele indicau fără dubiu că va fi sfîrșitul lumii. Eforturile de apărare s-au dovedit ineficiente și mai erau doar vreo două săptămîni pînă la deznodămînt. Președintele american a anunțat poporul său că, avînd în vedere circumstanțele, nimic nu mai contează și că oamenii sînt liberi să facă ce vor, fără vreo constrîngere. Liderul sovietic a anunțat că vodca se dă la liber și fiecare poate să consume cît vrea. În toată lumea, șefii de state suprimaseră legile, înlăturaseră restricțiile și lăsau oamenii să se bucure de un fel de libertate absolută pentru ultimele zile de viață ale omenirii. Numai Nicolae Ceaușescu nu zicea nimic. La noi, tot rații la mîncare, tot economie la căldură și lumină, tot două ore de program TV, tot razii milițienești. Unul dintre consilierii scorniceșteanului și-a luat inima în dinți și i-a zis: „Tovarășe Ceaușescu, n-ați auzit că în două săptămîni vine sfîrșitul lumii? Toți liderii lumii și-au lăsat popoarele libere, numai dumneavoastră țineți regimul la fel, ca și cum nu s-ar întîmpla nimic”. La care Ceaușescu răspunde: „Stai liniștit. Noi sîntem cu 30 de ani în urma lor”.

Mi-am adus aminte de acest banc zilele trecute, cînd am aflat, dintr-o dezbatere despre de egalitatea de gen într-o anumită artă, că stăm atît de prost încît, după cum spunea una dintre participante, „în privința politicilor progresiste de gen, sîntem cu 30 de ani în urma Europei”. La vremea lui, bancul despre Ceaușescu și înapoierea noastră m-a înveselit amar. Amintindu-mi-l, însă, acum, după aserțiunea activistei, m-a înveselit de-a dreptul. Mi-am dat seama că un oarecare avantaj ne aduce, totuși, înapoierea noastră istorică. Decalajul acesta care ne separă de avansul occidental poate fi, la o adică, și un fel „cordon sanitar”, nu doar un blestem insurmontabil. Dacă în anii comunismului înapoierea țării noastre în raport cu standardul general occidental mă irita, astăzi îi descopăr, totuși, unele beneficii. Nu e chiar rău să fim la coada Europei, în unele privințe.

Mai ales că Europa de azi nu (mai) este acel Occident la care visam înainte de 1990. Care, oricum, nu era Occidentul real – aveam să vedem cu toții asta destul de repede, după 1990. Însă diferența dintre Occidentul de la începutul anilor 1990 și cel de astăzi este cu mult mai mare decît cea dintre Occidentul visat de noi pe cînd eram claustrați de Cortina de Fier și ceea ce aveam să descoperim imediat după ce Cortina a dispărut. Deceniile au trecut și, astăzi, noi, toți europenii, sîntem în aceeași realitate. Asta înseamnă că ne cunoaștem ceva mai bine, unii altora, defectele.

Nu sînt dintre cei care vor cu orice preț și în orice privință „o țară ca afară” chiar dacă sînt un român care dorește României sale o sincronizare în sens lovinescian, adică realizarea unei prize societale la Europa prin ceea ce marele critic numea „o mutație a valorilor” (nu doar estetice!) românești. Sînt conștient că avem multe de făcut pentru europenizarea țării, iar apartenența la Uniunea Europeană este, pentru noi, o imensă șansă istorică. Uneori, am impresia că nici nu ne dăm seama cît de mare este norocul istoric care a picat pe capul nostru, din 2007 încoace. Mi se pare că este cam de același calibru ca acela din 1918. Dintr-o situație care ne era cu totul defavorabilă, pe care abia-abia o puteam gestiona, o neașteptată aliniere a planetelor ne-a proiectat deodată în cea mai fericită situație. Dacă pentru „ora astrală” din 1918 se poate spune că strămoșii noștri au plătit un preț de sînge și de suferințe, pentru 2007 noi chiar că nu am plătit nimic. Pomană istorică pură!

Sîntem, astăzi, cu mult mai prosperi și mai siguri pe noi înșine decît eram acum douăzeci de ani – se vede cu ochiul liber! Nu mă refer doar la miliardele de euro și la suma tuturor regulilor europene care ne-au ridicat spre standardul occidental în atît de multe domenii. Mă refer la sentimentul apartenenței europene care deja s-a instalat, dincolo de orice complexe, în mințile noastre. Acesta este cu adevărat cel mai important lucru. Astăzi, nu cred că mai sînt mulți dintre noi care se gîndesc că putem fi altundeva decît în UE.

Dar ce-i de făcut cu greșelile Occidentului, cu exagerările lui, cu iacobinismul activist, cu radicalismul progresist, cu aiurelile lui? Nu știu dacă avem discernămîntul și puterea interioară de a despărți binele de rău și de a rezista răului îmbrățișînd binele. Mai ales că binele și răul vin amestecate pînă la indistincție. Ca să nu mai spun că, adesea, avem impresia că binele ne este permis doar cu condiția de a primi și o porțioară de rău.

În mod normal, parte a UE fiind, avem la îndemînă toate pîrghiile. Nu știu, însă, dacă avem caracterul, inteligența și curajul vizionar ca să putem deosebi și negocia. Însă știu că avem acest mare avantaj: sîntem ultimii! Avantajul istoric de a fi în Uniunea Europeană se cuplează perfect cu avantajul tactic de a fi mai la urma ei. Pînă să ajungă la noi cu forța unei politici europene comune și a unei noi ideologii oficiale, să lăsăm Occidentul avansat să își experimenteze invențiile psiho-sociale și să nu ne grăbim să adoptăm ceea ce nu este obligatoriu să adoptăm. Dacă tot sîntem ultimii, măcar să tragem acest imens folos din asta: să primim dinspre Occident doar ceea ce este validat ca fiind benefic după ce ei experimentează și evaluează ce rezultat produce experimentul. Să luăm experiența consolidată și dovedit benefică, dar să sărim peste etapa febrilă a primului impuls, a primei propuneri.  

De pildă, capitalismul occidental este integral de preluat, pentru că a dovedit capacitatea de a produce cel mai înalt nivel posibil de bunăstare pentru cel mai mare număr de oameni. Capitalismul occidental (european) este dezirabil și imediat de preluat nu doar pentru că a produs mult și bun (bucuria liberalilor!), ci și pentru că a putut genera un sistem de distribuire socială a acestui „mult și bun” nemaiîntîlnit (bucuria socialiștilor!). La fel, avem de preluat imediat standarde în serviciile publice. Dar chiar avem de preluat noile tendințe ideologice, cum este această „ideologia de gen”? Chiar trebuie să ne maimuțărim și noi cu vinovății coloniale chiar dacă n-am avut niciodată colonii? Chiar trebuie să imităm totul, fără discernămînt și, mai ales, fără răbdare?

Există, în imitație, unii mai grăbiți, mai entuziaști, și unii mai prudenți, mai circumspecți. Inerția este o binecuvîntare a naturii, căci fără inerție lumea fizică ar fi de neconceput. La fel îmi pare că stau lucrurile și pentru umanitate. În ceea ce ne privește, venind mai la urmă, avem măcar avantajul că putem imita doar ceea ce e deja testat, legitimat și validat la alții. Nu e cazul să repetăm toate greșelile Occidentului crezînd că doar așa îi putem emula colosalele sale calități și nici să fim în prima linie a experimentelor sale, crezînd că astfel îl vom impresiona. Măcar în privința ideologiei de gen, să ne bucurăm de retardul nostru. Pînă acum, am preluat și imitat cu nesaț toate ideologiile Occidentului și nu toate ne-au fost de folos. Fascismul și comunismul vă spun ceva?