De cîte ori vine vorba despre Trump, îmi vine în minte o amuzantă întîmplare personală. O povestesc numai pentru a propune o anumită perspectivă, de aceea nu voi da nume, ci voi evoca doar tipologii.
În 2020, cînd miliardarul a pierdut alegerile, un fel de agitațiune euforică i-a cuprins pe antitrumpiștii de București. În lupta lor de Facebook cu conservatorii, progresiștii autohtoni au simțit că istoria le suflă-n pînze și s-au dezlănțuit în postări. Dar vîntul istoriei, se vede treaba, se schimbă repejor. Așa cum înfrîngerea lui Trump din 2020 a pompat doze periculoase de adrenalină în creierașii antitrumpiștilor locali, victoria lui Trump din 2024 i-a extaziat pe trumpiștii de Dîmbovița. Acum patru ani, așadar, după ce Biden l-a învins pe Trump, un activist destul de apreciat în bula feisbucistă a progresului românesc a simțit că e momentul unor mărețe fapte revoluționare și a avansat o listă cu personaje care, zicea el, îl lăudaseră pe Trump și trebuiau eliminate din spațiul public, de aceea.
Numele meu era pe acea listă. Evident, nu am fost niciodată un lăudător al lui Trump, nici în vremurile lui bune, nici în vremurile lui proaste. Am mai spus-o: Trump nu-mi place pentru că a vulgarizat conservatorismul american și a subjugat Partidul Republican american unei mișcări (MAGA), care este de fapt un cult al personalității construit pe un fals, anume că mai toate țările lumii înșeală America, iar America trebuie să se trezească, să nu se mai lase furată și înșelată. Am apreciat, însă, de cîteva ori, deciziile lui politice și am înțeles de fiecare dată – și în 2016, și în 2024 – de ce americanii l-au votat. Cred că atît în 2016 și în 2024, cînd i-au dat puterea, cît și în 2020, cînd l-au trimis acasă, americanii avut dreptate să facă ce-au făcut. Acum, în 2024, motivele pentru care Trump nu-mi place s-au diversificat, dar am fost sigur că va cîștiga încă din primăvară – pot depune mărturie amicii mei americani cu care mai vorbesc politică la telefon, din cînd în cînd. Cred că, de la Reagan încoace, poporul american a ales bine pentru el însuși cam de fiecare dată, poate doar cu excepția acordării celui de-al doilea mandat lui Obama – cred că dacă ar fi cîștigat atunci contracandidatul său republican ar fi fost mai bine pentru toată lumea și istoria ar fi curs într-o versiune mai fericită. În fine, ce vreau să spun este că, în competiție cu Biden cel de azi sau cu Harris, era firesc ca Trump să cîștige. Dar, chiar și așa, ca personaj înainte de orice, Trump nu-mi place și nici nu mi-a plăcut vreodată. Însă asemenea nuanțe nu sînt pentru mințișoara activistului. Pentru el, eram trumpist (pentru că sînt conservator), Trump pierduse, așa că trebuia să fiu eliminat. În fine, mă întreb acum, după ce Trump a cîștigat, dacă bietul băiat mai face liste.
Amuzant este că activistul cu pricina nu a avut nici o problemă, ceva mai tîrziu, să publice în revista pe care o conduc. Și a publicat un text bun, pe o temă anume. Mă simt la fel de confortabil și cu cererea lui de a mă interzice – care mi-a stîrnit pe loc un amuzat dispreț –, și cu colaborarea lui ulterioară. Oamenii nu sînt niciodată egali cu sine. Poți fi deștept într-o privință și nătîng în alta. Altfel, trebuie să recunoașteți că e ceva ironic în mica mea poveste.
De ce am împărtășit-o acum, după atîția ani? Anume ca să pun în perspectivă provincialismul și, mai ales, inutilitatea aderării pasionale a românilor la ceea ce se întîmplă în politica americană.
Politica românească, chiar și atunci cînd atinge cele mai insuportabile cote de cinism, corupție și incompetență, nu este lipsită de bovarism. În politica românească, nemulțumirea de sine nu se tratează cu ambiție de autodepășire, ci prin consolidarea frustrării și prin crearea unei imagini fictive a propriei condiții. Această imagine este, cel mai adesea, copiată după o alta, străină și grandioasă.
Să vrei, fie și doar în sinea ta, să fii un Trump de România e la fel de posibil și de ridicol pe cît ar vrea Trump să fie un Crin Antonescu de America. Să mai și spui public că vrei să fii un Trump de România este dincolo de orice ridicol. În fine, în aceeași categorie jenantă se găsesc și cei care se duc să se atingă de Trump cu poze doveditoare, sperînd că astfel vor face milioane de români să-i voteze, precum zecile de milioane de americani l-au votat pe Trump. Din interior, cum zic, acest mic delir al imitației, fie el sincer, fie el interesat, se vede ca o pură prostie. Din exterior, însă, e posibil să se vadă altfel. E posibil să se vadă așa cum este, de fapt: o imensă vulnerabilitate politică, o disponibilitate spre preluare, o jinduire după jupîn.
E limpede, cred, că prostiile și exagerările ideologice cu care stînga de azi a infestat culturile și societățile lumii libere întîlnesc reacția firească. Am scris și eu, de ani de zile, împotriva corectitudinii politice, a anticreștinismului și anticlericalismului arogant și tîmp, a inepțiilor genderiste. Toate aceste porniri absurde au devenit ideologie și au ajuns să fie, astăzi, veritabile agresiuni la adresa normalității civilizate a Europei.
Însă e normal ca reacția de respingere să fie pe măsura agresiunii. E foarte bine că românii resping excesele ideologice ale stîngii euro-americane de azi, dar chiar s-au întîmplat ele în țara noastră? Chiar am avut noi situații în care cineva și-a pierdut serviciul pentru că a spus un banc rasist? Chiar am avut noi situații în care meritul a fost înlăturat în numele diversității? La noi, meritul e înlăturat de pile și corupție, dar nu de ideologie. Chiar avem noi istoria rescrisă ca să fie corectă politic? Chiar avem noi copiii manipulați în școli să se declare transsexuali? Chiar avem noi oameni excluși din spațiul public pentru că poartă cruciulițe, se închină sau zic „Doamne ajută!”? În fine, chiar este România o țară invadată de imigranți atît de mulți și de organizați încît ne amenință identitatea națională? Evident, nu.
De aceea spun că, la noi, nu există un val popular trumpist real, și nu există trumpiști și antitrumpiști cu adevărat. Există o mînă de imitatori bovarici și există o mînă de escroci politici. La noi, ardoarea de a vota un Georgescu nu are de-a face cu Trump sau cu această tectonică electorală euro-americană antistîngistă. La noi, asta are de-a face cu noi înșine. Georgeștii și georgiștii sînt produsul firesc, autohton, al ultimului deceniu politic, fără nici o intervenție din afară. Cred, sincer, că Rusia pescuiește în apele tulburi de la noi. Dar nu Rusia l-a făcut pe Georgescu imbatabil electoral în 2024. Faptul că răspunsul partidelor noastre zise pro-europene la georgism este Crin Antonescu arată limpede că nici putinismul și nici trumpismul nu au mare legătură cu motivele pentru care o mare parte din popor arde de nerăbdare să-l voteze încă o dată pe Georgescu.