Uniunea Europeană fără mine, de data asta

Recunosc, nu am votat la euroalegerile din 9 iunie. La locale, da. La euroalegeri, nu. Nu cred în așa-zisa „obligație civică de a vota” indiferent de ofertă. Mi se pare că e o prostie băgată în capul unor oameni de bună-credință de niște oameni de rea-credință. Eu cred așa: dacă îi place alegătorului ceva din ofertă, votează pozitiv, „vot pentru”; dacă nu-i place nimic din ofertă, se gîndește dacă se profilează victoria cuiva care e direct periculos pentru el, pentru familia lui, pentru comunitatea lui, pentru țara lui și votează cu cei care i se opun, votează negativ, „vot împotriva”; dar dacă nu-i place nimic din ofertă și nici nu vede că se profilează vreun pericol, pentru că cei cu adevărat toxici n-au nici o șansă să cîștige sau să se apropie de putere, dacă evaluează atent scena și chiar îi este egal cine dintre competitori va conduce țara sau localitatea, sănătos și pentru el, ca cetățean, și pentru democrație ca sistem ce se vrea, totuși, performant politic este să nu voteze. E mai bine pentru toată lumea ca electorul să transmită tuturor partidelor mesajul său sincer: „Nu m-ați convins, nici măcar n-ați reușit să mă speriați, nu meritați timpul și încrederea mea. Dacă vreți votul meu, data viitoare dați-mi altceva!”.

De fiecare dată cînd votăm, pe lîngă votul care se duce unde l-am trimis, validăm întregul sistem politic care ne-a pus această ofertă pe masă. Cînd participi, accepți regula de bază a „jocului” care este: acestea sînt variantele, alege. E absurd să nu vrei să alegi nimic, dar în numele a ceva (ce?) greu de definit să participi. Legitimitatea sistemului politic în ansamblul său nu vine din vot (acesta distribuie puterea), ci din participarea la vot. Înainte de a vota, facem ceva mult mai important de care nu ne dăm seama: participăm la vot. Adică recunoaștem competiția și „aprobăm” competitorii în ansamblu. Or, mie mi s-a părut că la aceste euroalegeri nu am avut nici un motiv să validez competiția.

Motivul este că nimic, dar absolut nimic din oferta electorală românească nu mi s-a părut că propune, măcar pe departe, acea Uniune Europeană pe care o doresc eu. Sigur că am avut liste care au reprezentat cam tot spectrul politic europarlamentar, dar erau îmbîrligate atît de românește, că nu mai înțelegeai nimic. Voiai să votezi popularii (să zicem că ești un conservator mai domol, cu nu puține convingeri liberale), trebuia să te împaci cu gîndul că votul tău merge și la socialiști. Voiai cu socialiștii (să zicem că ești un progresist, dar ai limitele tale, în sensul că nu ești chiar dintre cei care fac din LGBT un steag de urmat la marșuri și o cauză de care atîrnă, mă-nțelegi, sacra libertate), trebuia să accepți că jumătate din votul tău mergea la populari. Dar și dacă ești progresist sadea, gata să salvezi România și să reînnoiești Europa, vrei reforme mari și tari, detești dictatura familiei tradiționale, ți-e antipatică Biserica și „vrei o țară ca afară”, iarăși te încurcai puțin pentru că trebuia să accepți că o bună parte din votul tău mergea la populari pentru că o bună parte din votul tău (greu de spus cît, dar o bună parte) mergea la populari. Năucitoare amestecătură românească! Cu condiția să iei euroalegerile în serios. Dacă le luai lejer și totul se reducea la suprema provocare a micii noastre gubernii îndepărtate, „pro sau contra PSD”, atunci era mai ușor. Doar că eu am decis să iau alegerile europene în serios și să caut o viziune despre Uniunea Europeană care să fie aproape de cea pe care, personal, o am. Cînd s-a vorbit, rar, despre ea în această campanie, am înțeles limpede că UE este pentru toți competitorii un bancomat de unde curg bani dacă tastezi codul potrivit. Așadar, competiția euroalegerilor românești în 2024 a fost una singură: care se laudă mai tare că știe codul cu care scoți de la bancomat o sumă mai mare. Atît. Prezentarea UE ca un fel de ghișeu unde te duci cu hîrtiile scrise cum trebuie și iei bani este, admit, simplă, ușor de înțeles și deloc falsă, dar nu este deloc o viziune care mă convinge pe mine. Poate pe alții, da, pe mine, nu.

În ceea ce mă privește, aș vrea o Uniune Europeană care face ceea ce a dovedit că știe să facă bine și nu se repede să facă multe altele, lăsînd în urmă o grămadă de nefăcute sau de prost făcute. De pildă, UE are o forță transformatoare excepțională asupra țărilor candidate – să nu și-o piardă sub presiuni politice sau geostrategice. Apoi, a dovedit că este o piață comună și că poate susține o monedă unică. Dar a uitat, ca să dau un exemplu, că a pornit și ca un proiect energetic comun (vechiul EURATOM) – să-și aducă aminte! Vreau ca UE să împlinească tot ce i-au lăsat fondatorii de făcut și abia apoi să se apuce să facă și altele. De asemenea, vreau o UE în stare să gestioneze migrația ilegală și, mai ales, să țină Rusia la respect de una singură. Nu (mai) vreau o UE care emite incontinent norme de toate felurile și are accese de bulimie cînd dă de suveranitatea și specificul membrilor. Vreau o UE care face cîteva lucruri esențiale, și pe acelea le face bine, temeinic, la cel mai înalt nivel mondial de performanță. Nu mai vreau o UE care și-a inventat vocația de a reglementa tot, de la agricultură la normele de adresare. Sînt un atlantist convins și vreau o UE puternic legată economic și politic cu Statele Unite. Militar, vreau o UE puternică, pe măsura economiei ei, care să rivalizeze cu SUA, astfel încît numai gîndul unei alianțe militare transatlantice să-i sperie pe toți Putinii și Xiii lumii.

În plus, eu am îndoieli cu privire la proiectul european federalist. Cel puțin deocamdată. Statele-națiune nu și-au epuizat încă resursele de a produce bună guvernare, prosperitate și pace pentru cetățenii lor. Cînd se va întîmpla, se va întîmpla. Dar UE cea de azi trebuie să fie pragmatică și să lucreze acum cu ce îi oferă Europa, nu cu „proiecte” fantaste, elaborate în birouri de 30.000 de birocrați care trebuie să-și dea singuri de lucru la Bruxelles și care, fie vorba între noi, nu sînt cu nimic mai deștepți sau mai pricepuți decît funcționarii țărilor europene. Fabulațiile de la Bruxelles, de la delirul eco la delirul tuturor antidiscriminărilor imaginabile și la iluziile multi-culti îmi par, acum, adevăratele pericole interne la adresa Uniunii. Ca susținător al UE, nu mă îngrijorează nici Orbán și nici Fico așa cum mă îngrijorează ce mai poate să dea prin „mintea” birocrației ei. În fine, am un cui (cum se zice) și împotriva ideologizării Uniunii. Ca și cum vrea să-și acopere eșecurile cu vorbe și să se asigure că nimeni nu iese din formație, UE se ideologizează pe sine, se transformă dintr-o organizație pragmatică și hiper-performantă într-un manifest, vorbește despre valori exact ca în ședințele de partid și merge foarte departe încercînd să reglementeze unitar, conform ideologiei proprii, aspecte de viață personală. Mi-ar fi plăcut, spun, să aud un discurs matur, lucid, pe aceste coordonate. Nu mă trimiteți la zărghiții anti-UE, la „exitiștii” de tot felul sau la naționaliștii patologici (nici măcar la naționaliștii escroci vă rog să nu mă trimiteți), că nu discursul lor caut.

Și pentru că nu am auzit nimic din toate acestea în limba română, am decis să spun tuturor eurolistelor: de data asta, fără mine!