Viile din București

În martie 1821, Tudor Vladimirescu pleca din Slatina spre București alături de pandurii săi. Se grăbea. Avea de adus și de prezentat Divanului domnesc și puterii suzerane otomane programul său revoluționar politic intitulat „Cererile norodului”, formulat încă de la începutul anului. În plus, ar fi fost bine să ajungă înaintea lui Alexandru Ipsilanti, care pregătea la rîndu-i o revoluție împotriva otomanilor cu a sa organizație Eteria și deja ajunsese cu trupele în Moldova, îndreptîndu-se spre Țara Românească.

Momentul ales de Tudor Vladimirescu nu era întîmplător. Ultimul domnitor fanariot de la București, Alexandru Șuțu, murise în ianuarie 1821, motiv pentru care în cererile exprimate de pandur figura și aceea „ca toata familia și slujitorimea răposatului Alexandru Șuțu să plece din țară, fiindcă sînt ucigașii și jefuitorii țării”. Nu discutăm cum erau aceștia, dar cîți erau, da. Erau mulți: Alexandru Șuțu a venit la domnie cu un staff de optzeci de rude, o suită de opt sute de oameni și o gardă de arnăuți.

Știm care a fost destinul mișcării lui Tudor Vladimirescu, înfrîntă de trupele otomane, cum bine de știut este și că principiile sale revoluționare au inspirat mișcările politice ulterioare, deci efortul nu a fost în zadar. Și știți ce cred că-i interesant de știut? Cum arăta capitala București cînd domnul Vladimirescu a ajuns aici. Localitatea era plină de culturi agricole, fiecare gospodărie avînd grădina sa de zarzavat. Mai putea exista cîte o mică excepție în acest sens, dar „nu același lucru se putea spune despre licoarea sfîntă a lui Bacchus, în egală măsură trebuincioasă domniei, mănăstirilor, boierilor și bucureștenilor de rînd, care aveau pînă și ei o boltă de viță pe lîngă casă”, detaliază Tudor Dinu în Bucureștiul fanariot. Acesta continuă descriind Bucureștiul fanariot „ca o mare podgorie, ce se întindea, cu mici întreruperi, din dealul Cotrocenilor pînă în cel al Văcăreștilor, ocupînd, însă pînă și zona de cîmpie sau luncă”. Confirmă și Constantin C. Giurescu, care pe baza unui plan realizat de un ofițer austriac în 1790-1791, a făcut un calcul din care a rezultat astfel: șaptezeci și patru de vii între Podul Mogoșoaiei și Podul Tîrgului de Afară, șaizeci și cinci între Podul Mogoșoaiei și Dîmbovița și unsprezece pe Dealul Mitropoliei.

Toamna pare să fi arătat destul de interesant pe atunci prin București.

Sub o boltă de viță-de-vie.