Voința poporului, voința cetățenilor

Cuvîntul popor este umflat ca un balon în discursul public al politicienilor extremiști, de ieri și de astăzi. Numai ei sînt în poziția privilegiată de a comunica direct cu poporul. Vocea lor este vocea poporului. Numai ei cunosc și exprimă voința acestuia. Acest tip de discurs a fost utilizat cu succes în Europa după Primul Război Mondial pentru cucerirea puterii de către lideri manipulatori și pentru instituirea regimurilor politice totalitare sau, cel puțin, autoritare. Experiența tragică din al Doilea Război Mondial părea să fi creat anticorpii eficienți împotriva acestui acest tip de discurs. Sincopele memoriei istorice și diluarea culturii politice – eșecuri care pun în cauză politicile publice în domeniul educației – facilitează renașterea aderenței la discursul populist, mai ales în perioade de criză politică și economică. Clasa politică, din România și din Uniunea Europeană, este responsabilă pentru aceste eșecuri care sînt simptomele unei maladii grave: regresul corpului politic al democrației constituționale de la condiția națiunii de cetățeni la condiția tribală. Poporul de care vorbesc astăzi extremiștii, în discursul lor demagogic, nu mai este format din cetățeni, ci constituie o masă amorfă, aptă să absoarbă voința unui posibil dictator. Democrația reprezentativă, care exprimă voința cetățenilor, nu numai a celor din majoritate, ci și a celor din minoritate, este înlocuită cu democrația plebiscitară, care ascunde voința dictatorului sub masca voinței populare.

În principal, democrația constituțională este una reprezentativă, iar nu una plebiscitară. Elementele de democrație participativă sînt excepționale, iar referendumurile sînt, de regulă, consultative. Dreptul de vot se exercită, în primul rînd, pentru alegerea reprezentanților în adunările constituante, iar apoi în corpurile legiuitoare. Prin dreptul de vot se exprimă voința cetățenilor, în mod individual, iar nu în mod colectiv. Tocmai de aceea corpul politic al democrației constituționale este națiunea civică, adică o națiune de cetățeni, iar nu o comunitate etnică, cu o voință situată deasupra voinței cetățenilor. Prin exercitarea dreptului de vot, cetățenii contribuie la alcătuirea sistemului instituțional al democrației constituționale.

Spre deosebire de democrația populară și de democrația iliberală, în care invocarea voinței poporului este subterfugiul pentru instituirea dictaturii personale, democrația constituțională este un sistem instituțional de partajare a puterii, ceea ce presupune pluralismul opiniilor, multipartidismul și separația puterilor în stat. Tentația puterii executive de a-și asuma atribuții dictatoriale poate și trebuie să fie cenzurată de puterea legislativă și de puterea judecătorească. Mai mult, pentru că principiile și valorile constituționale sînt mai presus de voința legiuitorului, asigurarea respectării lor și oprirea derapajelor legislative nu sînt posibile decît prin controlul constituționalității legilor. Este, de asemenea, firesc ca instanțele de control constituțional să asigure și legalitatea și constituționalitatea proceselor electorale.

Negarea rolului partidelor și așa-zisa comunicare directă cu poporul sînt căi către dictatură. Nemulțumirea cetățenilor, generată de ineficiența sau corupția partidelor și a autorităților publice, este o resursă de reformare a acestora. Partidele și autoritățile publice irosesc această resursă dacă nu receptează nemulțumirea, nu analizează cu luciditate cauzele acesteia și nu găsesc soluțiile pentru refacerea încrederii. Voința cetățenilor nu trebuie să fie deturnată spre distrugerea instituțiilor, ci trebuie să rămînă sursa reînnoirii periodice a acestora, pe temeiul principiilor și valorilor constituționale. Luciditatea și încrederea sînt necesare pentru a evita  transformarea nemulțumirii în furie demolatoare, speculată de populiști și demagogi. Forța națiunii este direct proporțională cu respectarea și apărarea valorilor și principiilor constituționale, acestea fiind liantul care unește cetățenii și dă sens exprimării voinței acestora prin exercitarea dreptului de vot.

Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales sînt pilonii sistemului electoral prin care se exprimă voința cetățenilor. Voința națiunii – fără a fi o ficțiune – nu este abstractă, ci este o agregare a voințelor cetățenilor cu drept de vot și care înțeleg să își exercite acest drept; sistemul electoral este cadrul de agregare a voințelor cetățenilor, iar această voință agregată este temeiul constituirii autorităților publice. Pentru că nu există sistem electoral perfect, se acceptă că această voință agregată este voința națiunii, deși nu toți cetățenii au drept de vot (pentru că nu îndeplinesc anumite condiții, în primul rînd condiția de vîrstă), iar mulți dintre cei care au acest drept nu și-l exercită. Cu sau fără drept de vot, fie că participă la alegeri sau sînt absenteiști, toți cetățenii rămîn membrii comunității naționale. Aceste limite ale modului de agregare a voinței naționale sînt compatibile cu regimul politic al democrației constituționale, cît timp nu alterează valorile și principiile acestuia.

Agregarea voințelor cetățenilor nu este un proces continuu, ci periodic, la intervalele stabilite în sistemul electoral. În fiecare interval, voința cetățenilor nu se mai exercită în mod direct, ci prin reprezentanți. Ideea de reprezentare sintetizează voința celor reprezentați și voința reprezentanților; tocmai pentru că parlamentarii au voință proprie, respectiv putere de deliberare și decizie, mandatul lor nu este imperativ. Dar păstrîndu-și voința proprie, reprezentanții nu trebuie să se îndepărteze și să ignore sau să contrazică voința celor care i-au ales și față de care rămîn responsabili. Caracterul periodic al alegerilor (întoarcerea la popor) este obligatoriu pentru ca această responsabilitate să fie posibilă. Periodicitatea alegerilor este însă formală dacă nu este validată prin testul dublei alternanțe la guvernare într-un orizont rezonabil de timp (principiul lui Ralf Dahrendorf). Democrațiile populare și democrațiile iliberale transformă dreptul de vot într-un exercițiu formal, iar alegerile au fastul trist al unei potemkiniade; altfel spus, în aceste regimuri politice nu funcționează testul dublei alternanțe la guvernare, pentru că dictatorilor nu le place să cedeze puterea.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.