Votul meu – o mărturisire

Întotdeauna am admirat obiceiul structurilor editoriale americane care, dacă simt nevoia să susțină un candidat în cursa prezidențială (și, de regulă, simt), o fac deschis. Penibila pretenție de neutralitate a presei noastre este o ipocrizie în care oricum nu mai crede nimeni. Aidoma caprei rîioase care ține coada-n sus, presa noastră politică funcționează cam după regulile prostituției, dar ține „obiectivitatea” ca o coroană de tinichea pe cap. În realitate, partizanatul organizațiilor de presă românești e atît de transparent încît se vede, cel mai adesea, nu doar el, ci și schema financiară prin care partizanatul acesta e cumpărat. Prin comparație, îmi pare mai sănătos să asumi, deschis, o opțiune. Dar presa noastră nu a atins acel nivel de pragmatism și de onestitate, așa că îmi rămîne doar să admir pe cîte un jurnalist care spune deschis cu cine ține, pe cine susține, pe cine votează. Dacă nu se poate să fim deschiși la nivel organizațional (dacă se coagulează o opinie editorială într-o direcție să o exprimăm ca atare), măcar să fim, cum ar zice Vanghelie și emulul lui – cel puțin în ale limbii române – Mircea Geoană, „pe persoană fizică”. Așa că, impulsionat de cele cîteva exemple din lumea presei (de pildă, dl C.T. Popescu s-a declarat susținător al lui Kelemen Hunor), voi spune și eu cu cine votez și pe cine susțin. Mai întîi, voi spune că la alegerile parlamentare nu voi vota.

Anul acesta m-am decis să-mi respect votul mai mult decît pînă acum. Sau, mai bine zis, altfel decît pînă acum. Pînă acum, îmi gîndeam votul ca pe o picătură în oceanul cu milioane de voturi – cît de importantă poate fi o picătură într-un ocean? Da, știu argumentul: oceanul e alcătuit din picături și dacă eu, tu, altul s-ar gîndi că „picătura” lor de contribuție este insignifiantă și nu ar mai livra-o, oceanul întreg ar fi în pericol; ar putea chiar să nu mai existe. Știu argumentul și nu îl contest. Dar nu cred că este perspectiva corectă pe care trebuie să o avem asupra votului nostru. Pentru că, dacă vom gîndi așa, sîntem imediat vulnerabili la logica „votului util”. Înțelepții de serviciu ne spun: poate că îți place ție de unul, dar să-l votezi numai dacă are șanse; dacă favoritul tău n-are șanse nu-l vota, pentru că votul tău „se redistribuie” (misterioasă operațiune!) și la socoteala finală profită celor răi. Prin urmare, nu vota cu cine-ți place, votează cu cine are șanse! Nu mi-a fost niciodată prea simpatică teoria „votului util”. Am votat adesea cu oameni care nu aveau nici o șansă. De pildă, în 1992 am votat cu Nicolae Manolescu și în 2019 am votat cu Theodor Paleologu, știind bine că nici unul dintre ei nu are vreo șansă reală să cîștige, dar au fost voturi în care m-am regăsit și m-am respectat pe mine însumi poate mai mult decît atunci cînd am votat, tot din convingere, oameni care aveau șanse sau care chiar au cîștigat.

De data asta, m-am decis să mă iau în serios ca elector și nu ca furnizor al unui vot într-o mare de milioane de voturi. Poate că am îmbătrînit, poate că, după zece ani cu Iohannis, am ajuns la un anumit fel de exasperare care m-a făcut să-mi văd altfel votul, dar în acest an am ajuns la concluzia că votul meu contează mult mai mult în ochii mei și pentru mine însumi decît în imensa urnă de vot a alegerilor generale. Asta înseamnă că nu mai dau votul după calculul strategic al „votului util”. Anul acesta, cel mai important pentru mine este să votez convins că urmez gîndul meu, instinctul meu, convingerea mea. Și țin atît de mult la primatul convingerii mele în dauna oricărui alt criteriu, încît accept imediat consecința: dacă nu mă convinge nimeni, singurul fel în care mă respect pe mine însumi și mă iau în serios este să nu votez. Așa am făcut la locale. Am votat cu Nicușor Dan și, în rest, nimic. Am anulat buletinele mele de vot pentru euroalegeri, pentru consiliile locale și pentru primarul de sector. La fel voi face și mai departe. Prin urmare, nu voi vota la alegerile parlamentare din 1 decembrie.

Partidele politice românești din 2024 ar trebui mai degrabă boicotate decît votate. Știu că mulți cred la fel ca mine, dar se duc să voteze totuși, fie amețiți de minciuna datoriei civice (cînd ai o ofertă de partide ca acestea, civic e să refuzi oferta, nu să răscolești mizeria și să votezi o parte a ei ca să nu cîștige altă parte a ei pentru că ceea ce obții este perpetuarea mizeriei), fie împinși de logica „votului util” (dacă stau acasă, altcineva votează pentru mine – ceea ce este absolut fals, dar e un fals cu bună putere de alibi, așa că oamenii detestă sistemul românesc de partide, dar continuă să-l susțină cu votul lor, o dată la patru ani). Eu m-am decis să mă comport normal: dacă nu-mi place nimic din ce e pe masa parlamentarelor, nu aleg nimic. Așadar, nu votez la parlamentare. Dar la prezidențiale, totuși, voi vota. Poate o să vi se pară ciudat (zic asta pentru că unora, nu multora, li se pare), mai ales că refuz să aleg între partide și listele lor, am decis să votez și să sprijin candidatul unui partid. Anume, pe candidatul PNL, Nicolae Ciucă. Cum am ajuns la concluzia aceasta?

Pentru mine, la prezidențialele din 2024, criteriul diferenței față de Klaus Iohannis e major. Aproape că nu mă interesează altceva decît să avem un președinte radical diferit, opus, omenește vorbind, acestui pietroi rece, arogant, disprețuitor ca un sociopat, leneș și dedat la lux pe banii altora de parcă ar fi fanariot, nu sas. În 2024 las la o parte abilitățile și cunoștințele candidaților. Consider că nici unul nu se detașează din pluton în această privință. Așa că mă uit după altceva. Îl caut pe cel care, din punct de vedere uman, se deosebește cel mai mult de Klaus Iohannis. Cine este, temperamental și caracterial, opusul lui Iohannis? Pe acela îl votez! Ei bine, mie mi se pare că acest om este Nicolae Ciucă. O să săriți imediat: „Păi, Iohannis l-a pus pe Ciucă!”. Așa e. Președintele Iohannis a avut un rol important în transferul generalului, ajuns la cel mai înalt nivel în profesia lui, spre politică. Dar asta nu subminează deloc ceea ce spun eu. Nicolae Ciucă este făcut din cu totul alt aluat decît Klaus Iohannis.

La începutul campaniei electorale am privit-o cu simpatie pe Elena Lasconi. Și ea este cu totul opusă cumplitei tipologii iohanniste. În plus, îmi doresc enorm să avem o femeie la Cotroceni. Cred că leadership-ul feminin este net superior celui masculin. Dar Lasconi a relevat pe parcursul campaniei o instabilitate, o tensiune, o agitație care nu e nici dinamism, nici „drive”, ci mai degrabă o neliniște, o neașezare interioară care m-a pierdut. A reușit, cu un comportament gestual și verbal mai degrabă haotic, să anuleze avantajul natural al feminității în leadership. Nu am nici o problemă cu faptul că nu se prea pricepe la cele prezidențiale – adevărul este că nici un președinte nu se pricepe la toate cele cîte va avea de făcut încă din prima zi. Nu avem școli de președinți. E vorba că nu o simt pe Lasconi suficient de stăpînă pe sine ca să dezvolte leadership-ul complex de care România va avea nevoie în curînd. Poate peste cinci ani…