Pacea periculoasă

De ceva vreme liniștea, siguranța și ordinea socială în România au fost înlocuite cu o tensiune continuă, cu frecvente adunări de protest în marile orașe, mai ales în Capitală. Motivele sînt diverse, dar au în comun nemulțumirea față de clasa politică și modul de funcționare a instituțiilor. Coeziunea națională pare că a dispărut, încrederea în cei cu funcții de răspundere e la pămînt, apelul celor de sus la cooperare și austeritate nu găsește înțelegere. Crizele apar peste tot, promisiunile de ameliorare a nivelului de trai sînt îndoielnice, reducerile severe de personal în multe domenii atrag critici, criminalitatea violentă, drogurile și corupția își văd de treaba lor, mass-media pune paie pe foc cu analize și dezbateri alarmante, toate acestea generînd o confuzie generală.

În perioadele de criză, individul nu hotărăște singur ce are de făcut, dar argumentele și mînia împărtășite de cei mulți îl conving să li se alăture. Lozinca seducătoare conform căreia „cu propriile forțe rezolvăm dificultățile actuale ale țării” nu mai este credibilă deoarece contextul social este turbulent, conflictele dintre politicieni sînt permanente, resursele financiare sînt reduse și lipsesc reperele pentru optimizarea viitorului imediat al țării. Această ambianță socială a fost numită pace periculoasă de către Jacques Freymond, director al „Institutului universitar de înalte studii internaționale din Geneva”. El definea această situație ca fiind „vulnerabilitatea unei țări la amenințări interne non militare” (Politique étrangère, nr. 3/1987).

Trăim într-o perioadă în care înțelegerea evenimentelor dintr-o țară derivă din analiza mișcărilor sociale precum cele din România în decembrie 1989 și cele care au urmat în 1990. Masele de oameni care ies în stradă transmit mesaje, au revendicări punctuale, așteaptă soluții, vor să fie recunoscute ca interlocutor legitim în ameliorarea unor disfuncții care îi afectează. Frecvent, manifestanții sînt primiți de un înalt funcționar care însă nu poate interveni în mecansimele profunde ale instituției pe care o reprezintă. Totul devine și mai dificil cînd instituția în cauză face parte dintr-un conglomerat internațional. După o perioadă în care nu se întîmplă nimic, grupul nemultumit poate deveni agresiv. Intervenția poliției și jandarmeriei alungă temporar mulțimea. Factorii de decizie răsuflă ușurați, dar vor comite o „dublă eroare: vor subestima gradul de organizare și structurare a manifestanților și vor supraestima eficiența modului de intervenție al celor două instituții de forță” (Érik Neveu, Sociologie des mouvements sociaux, Paris, 2018, pp. 8-15). Se uită faptul că manifestațiile și revoltele sînt filmate și trimise la marile agenții de presă ale căror comentarii pot afecta imaginea țării.

La noi, Piața Victoriei și Piața Universității din București au dobîndit o semnificație aparte: ele au devenit o „arenă, un spațiu de vizibilitate și negociere a unor situații considerate injuste” și de interes major cel puțin pentru o categorie de cetățeni. În „arenă” se întîlnesc oamenii care cer un răspuns la problema lor, răspuns care nu poate fi acceptat sub forma unui verdict juridic. Sînt prezenți observatori din instituțiile implicate, sindicate, parlamentari, forțe de ordine care speră să nu se ajungă la conflict, mass-media care amintește evenimente trecute asemănătoare sau chiar impun un lider (op. cit., pp. 16-17). Dacă se alătură persoane din elită, acestea urmăresc beneficii de imagine pe termen lung și ocuparea unor funcții înalte, organizează propaganda centrată pe calitățile lor de excepție (?), propun o strategie mai amplă decît cea inițială, exagerează pragul de sărăcie al populației, promit locuri de muncă, mențin vie energia mulțimii și au grijă ca situația să nu se degradeze prea mult. Cînd vocea mulțimii este „prea tare” se poate ajunge la derută, interpretări greșite care-i dezorientează pe cei prezenți, comportamente imprevizibile precum dezordini, panică, demobilizare (ibidem, pp.18-39).

Asemenea evenimente nu sînt întotdeauna legate de lipsuri materiale sau injustiție. Ele pot reflecta probleme de încredere în instituții și în managerii lor, probleme ecologice, condițiile precare de viață din aziluri și spitale, nivelul scăzut al salariilor și pensiilor, demolarea unor construcții istorice, discreditarea unor profesii cu tradiție etc. Ca urmare, mișcările sociale pot fi anticipate cu ajutorul experților în sociologie clinică, psihologie socială, criminologie, analiști ai frustrărilor prin comparație și a semnificațiilor atribuite calității vieții de către mari mase de cetățeni, dinamica emoțiilor în perioadele tensionate (compasiune, frică, ură, descurajare, deziluzie, neputință), inclusiv cîmpul în care s-au dezvoltat dezamăgiri o lungă perioadă și credința că ele trebuie rezolvate o dată pentru totdeauna (op. cit., pp. 64-83). Crizele de mare amploare sînt cele în care autoritățile publice se prăbușesc din cauza turbulențelor sociale perpetue, a promisiunilor care nu sînt fundate pe resurse financiare certe (creșterea pensiilor...), a sentimentului generalizat de ostilitate, a catastrofelor naturale sau industriale.

După încheierea evenimentului, urmează punerea lui într-o structură narativă: modelul cauzal, obiective urmărite, neglijarea amenințărilor inițiale, tipuri de justificări, personajele semnificative, modul de acțiune al poliției și jandarmeriei, interpretarea rezultatelor finale. Concluziile pot fi generalizări simpliste care nu trimit către persoana sau compartimentul care nu a transmis ierarhic în timp util procesul de amplificare a protestului care evolua deja spre o revoltă. Întotdeauna evenimentul social trebuie înțeles în cadrul istoriei sale specifice și în domeniul în care a luat naștere (instituție de stat sau privată, în zona urbană sau rurală, în rîndul tinerilor, adulților sau vîrstnicilor ș.a.).

Cauzele cele mai frecvente ale mișcărilor sociale sînt inegalitățile, corupția, șomajul, sărăcia, foametea, criminalitatea, lipsa benzinei, frigul din casă, creșterea bruscă a taxelor, a prețului la hrană și utilități, abuzurile poliției, cheltuieli guvernamentale nejustificate. În perioadele electorale, candidații de la noi dinamitează viața socială, duc o luptă mult prea înverșunată pentru a-i crede că sînt capabili să contribuie la binele poporului. Cînd totul se termină, rămîne un sentiment de dezamăgire, de luptă absurdă dusă cu arme nepotrivite.

Maurice Duverger (1917-2014), profesor universitar la Sorbona, specialist în drept constituțional și sociologia dreptului, spunea: „Cînd o societate nu mai este politicoasă (în sensul de liniștită, pașnică, n.n.) ea nu se mai poate menține decît prin poliție”. Oare noi la asta vrem să ajungem?...

Florian Gheorghe este psiholog.

Credit foto: Wikimedia Commons