Anton Pann - Pînă cînd nu te iubeam

Avanpremieră din volumul Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, carte în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția „Biografii romanțate”, care se va lansa în cadrul Tîrgului de Carte Bookfest, sîmbtătă, 1 iunie, de la 13,30, la standul editurii.

Epilog

Le mulțumesc tuturor celor care au ajuns pînă aici, la capătul unei cărți pe care, mă gîndesc, au găsit‑o destul de curioasă: căci, dintre toate personajele care o populează, tocmai cu protagonistul ei, cu Anton Pann adică, s‑au întîlnit cel mai puțin. El e, desigur, pe buzele multora, în mărturii de tot felul și‑n scripte vechi, dar cînd în sfîrșit apare în carne și oase, abia dacă poate fi recunoscut. E momentul să explic de ce.

Ca unul care a citit cam tot ce se putea citi în marginea existenței bătrînului poet, depun mărturie că avem de‑a face, în ce‑l privește, cu o mare problemă. Știm despre el nu atît puține, cît mai ales insuficiente. S‑a născut în Bulgaria, la Sliven, da. Dar cînd? În ce an? 1794? 1796? El însuși se amuză să fie imprecis cu datele și, dacă azi avem o estimare de bine, de rău credibilă, ea se datorează unor deducții ale istoricilor literari. Știm, iarăși, că era fiul unei grecoaice și‑al unui căldărar. Ceea ce e, oare, o meserie sau un indiciu etnic?

Abia cîteva voci, cea mai sonoră fiind aceea a lui Ion Pillat, au îndrăznit să creadă în a doua variantă. Spre care înclin, la rîndul meu. Las deoparte altele, ca „românirea“ muzicii bisericești sau chestiunea multă vreme litigioasă a imnului național, trec peste cele două mariaje și jumătate, cu accidentele lor de parcurs cu tot, nu insist asupra portretului, cel recept cu fes, fiind nu mai mult decît fabulatoriu, de vreme ce, s-o spunem o dată pentru totdeauna, e desenat din amintiri (e motivul pentru care l-am rugat Radu Răileanu, graficianul colecției, să nu țină cont de el, ci de fotografia unui nepot care, zice-se, i-ar fi semănat poetului întocmai), și fac un salt pînă în toamna lui 1854, în noiembrie, cînd Pann murea la București, bolnav, s‑a zis adeseori, de tifos. Chiar și diagnosticul acesta a fost pus însă la îndoială, căci, cu o săptămînă înaintea finalului, el îi trimitea lui George Ucenescu, fostul său elev, scrisori preocupate, sugerînd mai degrabă vigoare decît agonie.

Cu asemenea biografie, e de înțeles că Anton Pann a făcut pînă acum obiectul mai multor romanțări. Prima și ultima, documentate, e drept. Mă refer la G. Dem. Teodorescu și la Constantin Mateescu. Între ele, D. Teleor, cu o nuvelă fanariotă, apoi cuplul Sergiu Dan – Romulus Dianu, cu a lor Viață minunată, și, deasupra tuturor, Blaga, în a cărui piesă de teatru autorul lui Nastratin e mai degrabă pretext pentru un autoportret.

Ce aduce nou povestea de acum? Aș spune că tocmai privirea distantă: spre deosebire de cei enumerați (și de alții, monografi serioși), eu sînt conștient că Pann nu e accesibil prin puncție. Sigur, hîrtia suportă orice, ficțiunea e de felul ei îngăduitoare, genul însuși are o elasticitate consfințită de tradiție, dar mie, unuia, o frază de felul (improvizez, desigur) „Anton Pann se trezi într‑o dimineață, privi cerul și‑o bucurie caldă îi urcă în piept“ mi s‑a părut pur și simplu incorectă și, prin urmare, de neacceptat. Cum aș putea pretinde eu, trăitor aici și acum, că vibrez în ritmul cuiva care, fără îndoială, a simțit multe și‑a gîndit multe, dar în urmă cu două secole, într‑o altă lume, altfel alcătuită? N‑aș fi, afirmînd‑o, un falsificator și, mai și crezînd‑o sincer, un naiv? Istoricii ne învață să privim trecutul ca pe o țară străină, uneori foarte îndepărtată.

Dacă așa stau lucrurile, iar eu cred că da, atunci încercarea de a ajunge pe „fusul orar“ al lui Pann nu seamănă a turism, ci a expediție. Vorbim despre un om care, fără să fi fost erudit, știa, aproape din naștere, trei limbi (greaca, bulgara și turca), româna mai avînd de așteptat, și care, muzical, avea o înzestrare demnă de cele mai bune cauze. A‑l fi privit de‑aproape n‑ar fi fost cu putință, dacă e să fim cinstiți. Încă un lucru: în cazul lui, opera înșală. Dacă la Alecsandri sau la Eminescu sau, mai încoace, la Bacovia, biograful poate trage concluzii în linii mari plauzibile psihologic din lectura versurilor, pentru Anton Pann o astfel de încercare cade pe‑alături.

El nu‑i un liric, nici măcar unul de suprafață, ca neoanacreonticii care l‑au premers, Văcăreștii, Conachi și ceilalți. Foarte rar i se întîmplă să vorbească despre sine și, chiar făcînd‑o, să se confeseze. Ins practic, cum îl dezvăluie corespondența, el scria ce voia publicul lui să audă și mai ales să cumpere. Era, ca să zic așa, un speaker motivațional. Ca și în cazul acestora, înțelepciunea e, în ce-l privește, mai curînd o temă (și anume de import, fie că de la vest, de la Erasmus, sau din Orientul indian, din Pañcatantra) decît un exercițiu cotidian. Nici în poemele de amor nu‑i clar că Pann își modula totdeauna propriul univers afectiv. Multe dintre ele erau scrise „la rece”, pentru comanditari, care plăteau ceva mai bine decît se exprimau.

În sfîrșit, în loc să acopăr golurile cu carton și pap, am preferat să las toate întrebările la locul lor și să‑l arăt pe Anton Pann așa cum ne apare el nouă și, aici e‑aici, cum le apărea și celor din generația imediat ulterioară lui: ca un necunoscut. Nu cred că greșesc comparîndu‑l cu magnatul Charles Foster Kane, protagonistul cunoscutului film din 1941 al lui Orson Welles. Ca și acela, Antonie Pantoleon Petrov (așa se pare că l‑a chemat, legalmente) adăpostește în cartea mea o enigmă. Nu propriu‑zis un rosebud, deși registrul rămîne vegetal. Scurt spus: îi aparține Cronica poamelor sau mai degrabă și‑a însușit‑o de la un astăzi aproape uitat poet brașovean, Ioan Barac?

Elucidarea, fantezia

Acuzația a fost formulată negru pe alb de fiul păgubitului la treizeci de ani de la consumarea faptelor, iar ce știm cu siguranță e că arta versificației, de la el a deprins-o Pann. Spre surprinderea mea însă, cu singulara excepție a lui Ioan Mușlea, nimeni n‑a dat atenție cazului. Ținînd să‑l elucidez, fie și cu mijloace speculative, am plasat acțiunea la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd, odată ce întrebarea exista, încercările de a‑i găsi un răspuns își aveau rostul.

L‑am inventat așadar pe Ștefan Valentineanu și i‑am dat mînă liberă, lăsîndu‑l să investigheze tot ce se cuvenea cercetat. În afară de el, toate celelalte personaje sînt atestate istoric. Pînă și numele militarilor din garnizoana de cavalerie de la Malmaison (Mavros, Teohari, Nicolescu, Tîrcă, Teușanu) le‑am extras din documentele vremii. Exigență elementară. De vreme ce subiectul micului meu roman (căci asta e, n‑are rost s‑o ascund) e legat de aflarea unui anumit adevăr, am lucrat, atît cît mi‑au permis ele, cu adevărul documentelor, îngăduindu‑mi să fantazez abia după ce epuizam informația. Nu înainte și nu în loc de.

Așa am ajuns să construiesc o scenă pornind de la postúrile personajelor masculine dintr-un faimos tablou al lui Balestrieri, așa mi-a venit ideea de a-i solicita prietenului Dan Pîrvu să compună o piesă de pian plecînd de la un paragraf descriptiv din capitolul al șaptelea al cărții, în care soția lui Spiru Haret dezvoltă pe claviatură un impromptu ce are la origine Pînă cînd nu te iubeam (rezultatul, un foarte atașant BalKanto. A PostMo Piano Fantasy poate fi ascultat chiar în timpul lecturii, scanînd un cod QR, sau pe pagina de Internet a Editurii Polirom, la adresa: https://tinyurl.com/ykzkmvb3).

Un exemplu și gata: ultimul capitol al cărții conține, printre altele, o scrisoare adresată de Anghel Demetriescu lui Constantin Georgian, primul nostru orientalist calificat academic. E de la sine înțeles, sper: nu avem dovezi că cei doi au discutat despre Pann și originalitatea lui versatilă. Dar: prieteni apropiați au fost, de corespondat au corespondat în exact tonul pe care am încercat să‑l redau (luînd drept model corpusul restituit în excelenta ediție îngrijită de Eugen Ciurtin), iar de la confidențe nu s‑au dat în lături. Cu un Demetriescu locvace și poliglot, colportînd efemeride printre citate dintre cele mai savante, în linia unei naturaleți azi neverosimilă. Din Achilles Tatios și din Robert Burns, e drept, nu din Divanul lui Goethe, ca în versiunea mea. Și totuși, referința pe care i‑o atribui e, ca să zic așa, ben trovata. În traducere, pe care‑o datorez, împreună cu o devotată cohors de recunoștință, Anei-Stanca Tabarasi‑Hoffmann: „Faptul că orientalul nu se poate lipsi însă de forma dialogului, așa cum nu poate nici un popor, se vede după înalta apreciere de care se bucură fabulele lui Bidpai, precum și după repetarea, imitarea și continuarea acestora“.

Înmulțiți detaliul acesta cu cîteva sute ca să obțineți o hartă măcar rezonabilă a documentării (undeva spre o sută de titluri, inclusiv din periodice obscure ale epocii) de care m‑am socotit răspunzător pentru a duce la bun sfîrșit cartea. Ea mă privește în mod strict și nu le cer nicidecum cititorilor să mă urmeze în pivnițele investigației. Îmi place, dimpotrivă, să cred că aceștia se vor bucura de întîmplări sincer și simplu, făcînd abstracție de întinsa bibliografie, fiecare va găsi un fel al său de a se împrieteni cu Ștefan Valentineanu, cel întors din rațiuni enigmatice, nu se știe de unde, într-un București de final de secol al nouăsprezecelea. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.

Legenda foto: Ioan Barac, mentorul (& more) literar al lui Anton Pann. Portret de Mișu Popp. Sursa imaginii: Casa Ioan Barac, Brașov.