Clandestin și subversiv

● Marin Mălaicu-Hondrari, Urmele încercării, Editura Charmides, 2021.

● Marin Mălaicu-Hondrari, Basmul cămilelor, Editura Pandora M, 2024.

● Marin Mălaicu-Hondrari, Clandestin, Editura Trei, 2024.

Basmul cămilelor, cartea semnată de Marin Mălaicu-Hondrari la începutul acestui an, proiectează un personaj cu un grad înalt de stranietate. „O cămilă care trăia ca oamenii”, tristă și singură, de felul ei (e plin de arome triste și solitare în poveste, poate prea intense pentru micii cititori vizați, cum plin e și de puțin prizabile trimiteri livrești), vrea, la un moment dat, să întîlnească o surată la fel ca ea, pentru care străbate aventuros „nouă mări și nouă țări”. Sigur, e o carte pentru copii, dar tipologia personajului încarnează inevitabil un tip de poetică auctorială deja probată în poezie și proză. Ea consistă în asocierea productivă dintre dimensiuni opuse, fie ele tematic-imaginare sau doar lexicale: banalitate cotidiană și livresc intertextual, brutalitate și tandrețe, pașnic și violent, rural și corporatist, domestic și sălbatic, uitare și memorie, emigrant și imigrant, casnic și străin, material și inefabil, masiv și diafan, melancolie profundă și pragmatism feroce, prospețime și îngălare.

Ca să dovedesc redundanța acestor trăsături oximoronice din literatura lui Mălaicu-Hondrari, mai reamintesc drept pildă numai două fragmente din Urmele încercării, placheta cu poeme din 2021: „Acum am o soție bătrînă și frumoasă / mușc dintr-un măr cu dinții din copilărie, / zac pe șezlong lîngă piscina / în care se bălăcesc nepoții noștri: / ce i-aș mai împușca uneori, / mama lor de îngerași”; „Fetița noastră aduce norii în jos ca pe un zmeu / își scoate căștile cît să strige la noi / să mai tăcem dracului din gură / deși noi sîntem tăcuți și reci ca doi oameni de zăpadă”.

Adevărul e că trebuie să te obișnuiești îndelung cu o astfel de poetică alunecoasă, pentru a o putea gusta. Literatura lui Mălaicu-Hondrari e străbătută de la un capăt la altul de eflorescențe caleidoscopice și de mozaicuri lirice, care mai de care mai centrifuge și mai spectaculoase, fie că e vorba de personaje, decoruri, acțiune sau afecte. Spun asta ca să ajung la romanul Clandestin, al cincilea al autorului, ușor diferit în desfășurare și amplitutinde tematică de precedentele, dar întru totul consecvent în stil. Filmică în construcția cadrelor, derulată dinadins cu încetinitorul și foarte atentă la decupajul scenografic, narațiunea subîmparte trei povești interconectate, ale căror personaje comune se dezvăluie treptat, alcătuind un fel de plasă care, mișcată în trecut și-n prezent, desfășoară o istorie dramatică. Ea surprinde între ochiuri nuclee epice disparate, de aici și impresia de inconsistență, de împrăștiere, de impas.

Prima poveste o are în centru pe Iustina, o corporatistă de treizeci și trei de ani, care-și dă demisia de la firma bucureșteană unde lucrase zece ani doar pentru a trăi „ca un personaj”. Retrasă în geografia bucolică din Băile Sîngeorzului, cu destui bani în buzunar cît să nu ducă lipsă de nimic, tînăra gustă din plin eliberarea de chingile convențiilor urbane și relaționale. Traiul solitar în zona rural-minieră a Bistriței, într-o căsuță moștenită, îi aduce în sfîrșit bucuriile visate: să-și decidă programul după plac, să-și gătească simplu, să citească mult stînd pe acoperiș sau în iarbă, să admire zăpada, animalele sau florile, să revadă vecini și prieteni, să-și ia drept companion o pisică, să se plimbe cu mașina sau pe jos unde și cînd vrea, să-și întîlnească iubitul în cele mai neobișnuite timpuri și locuri. „Își dăduse demisia pentru a nu mai fi inumană”, pentru a căpăta „pacea sufletească”, performanța „de a fi încheiat o zi fără să faci nimic rău”.

Afinități subversive

A doua poveste îl privește pe Roland, fratele vitreg al eroinei (tatăl lui Roland se căsătorise cu mama Iustinei, rămasă văduvă după moartea soțului într-un accident minier), un ucigaș profesionist de la celălalt pol geografic și moral al surorii sale (lunetist agil, angajat pentru rezolvarea rapidă și definitivă a eventualelor datorii neplătite). Rezident în Londra și-n insulele Camarile, Roland își evaluează viața în funcție de banii cîștigați (deloc puțini) și de polițele personale care trebuie plătite pînă la ultima lețcaie.

Între cei doi s-a țesut din copilărie o legătură afectivă puternică, la limita incestului, generată și de afinități intelectuale (tatăl lor, un veșnic rebel profesor de engleză, îi inițiase în exersarea obsesivă a demnității, în muzica bună de pe viniluri și-n literatura de calitate), dar și de tragediile prin care au trecut: moartea tatălui, ucis de bîtele minerilor și de strategiile securiștilor pentru a conserva vechea-noua nomenclatură de după 1990, statutul de orfani, emigrarea în Anglia, ajutați de amanta tatălui. Schimbul de confesiuni dintre ei, prin rețele sociale sau prin mesaje telefonice, aglutinează reperele principale ale narațiunii, descoperind, dincolo de avatarurile unei familii franjurate, datele unei istorii zbuciumate pe care au traversat-o și ei, și ceilalți din jur.

În fine, în a treia poveste (singura relatată la persoana I), Alexandrina e o adolescentă de șaptesprezece ani, o rockeriță inteligentă și cultivată, care se plasează mereu în zona revoltei tipice vîrstei: față de părinții ei conformiști, față de prietenii banali, față de școală, față de omniprezenta politică, față de societatea meschină care nu oferă nimic pe măsura viselor sale. Modelul ei, aruncat cu obrăznicie în fața părinților cu care se ceartă des, e Iustina, corporatista demisionară doar din capriciul de a trăi liberă. „Aș fi vrut să am o mamă care să-mi dea Kafka la unșpe ani, să-i zică lu’ tata că mă duce la școală și în realitate să mă ducă la mare, să facem ceea ce se cheamă o escapadă; aș fi vrut să facem ceva subversiv, mamă, ceva clandestin și atunci altele ar fi fost legăturile dintre noi.” Fuga ei în Spania cu tînărul Adrian, fiul ministrului pesedist de la Interne, nu e decît apogeul unei atitudini în care „subversivul” și „clandestinul” joacă mereu rolul principal.

Ceea ce unește aceste trei povești de familie și le face să conveargă neașteptat într-un thriller politic sfîrșit à la manière de Tarantino e exact această acțiune constantă de ruinare a convenționalului, a previzibilului, a „normalului”, pe de o parte, și de îndîrjire în a repara oricît de tardiv marile nedreptăți din trecut, de cealaltă. Punînd cap la cap informații și mici revelații întîmplătoare (din poze, din amintiri, din poveștile altora, dintr-un material filmat de fosta iubită a tatălui lor, cînd venise ca jurnalistă în București pentru a documenta invazia minerilor aduși de președintele Iliescu, din întîmplări apărute din senin cu tot cu sensurile necesare), Iustina și Roland descoperă cine a fost cel care le-a ucis tatăl. Acest ucigaș care trăiește bine-mersi în același prezent cu ei și se lăfăie pe toate ecranele are legătură și cu Adrian, și cu Alexandrina, și cu ticăloșia generală a oamenilor împotriva cărora a rămîne fuck off, „clandestin” și „subversiv”, pare singura poziție potrivită.

A fugi din orașul devorator de suflete, a emigra dintr-o țară care nu și-a revenit moral niciodată, a trăi solitar și cît mai natural în peisajul superb dintr-un fost oraș minier, a te simți perfect liber și independent printre lucruri foarte simple, a reproiecta în lumină amintirile frumoase cu cei dragi, a disprețui politicianismul, minciuna, ipocrizia, banalitatea și răul gratuit, a lupta cumva împotriva tuturor acestora sînt valențe ale acestui „clandestin” pe care-l caută personajele din roman. Căci „clandestin” înseamnă „dorințele oamenilor”, „chestiile care-i fac să suporte viața, alea neștiute, secrete, chestiile despre care nu vorbești, la care mai mult visezi, dar nu aiureli, chestii adevărate”, „un secret, ceva care îți taie respirația”, „cel mai frumos cuvînt auzit vreodată”.

Noul roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari e intens erotic și muzical, cu încetineli tandre și cruzimi aduse brusc la vedere, cu tăceri semnificative, continuități bine ascunse și devoalări eliberate la timp. Desfășurat în fragmente alternative, cu schimbări de ritm și de voci narative, cu tipologii și decoruri de efect, Clandestin respinge cu nonșalanță orice pudibonderie în cronologie, imagini și cuvinte. Aparenta lui incoerență e și ea tot o formă de subversivitate, pînă la urmă, dar una specifică autorului, cum am zis deja. Mai vechiul „lunetist” al lui Hondrari a revenit, iată, și-și vînează ager cititorii, la propriu și la figurat.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.