Cupluri, nepotriviri și alte chestiuni de lume

# Mihai Radu, Respiră, Editura Polirom, 2024.

Am mai vorbit și altădată, în cazul prozei lui Mihai Radu, despre cehovianismul upgrade, despre tăietura de bisturiu operată pe realitatea românească recentă și despre dozele consistente de ironie și de umor. L-am citit încă de la debutul în roman din 2014 (Sebastian, ceilalți și-un cîine) și apoi cu aceeași plăcere mai mereu, de-a lungul anilor, nu cred că mi-a scăpat vreuna din cărțile lui, iar despre vreo două am și scris. Dincolo de privirea hiperlucidă asupra lumii românești (autorul e unul dintre realiștii douămiiști cu alonjă introspectivă, cu priză la cotidian, direct, fără menajamente de limbaj și abordare, fără parabole cu trimiteri nu știu unde), aș vedea în Mihai Radu și un „specialist” în psihologia cuplului.

O analitică credibilă a problematicii de cuplu nu e ușor de pus în poveste fără a cădea în patetic, în fals sau în ridicol, n-a fost cazul lui Mihai Radu (nici nu prea avem foarte mulți prozatori de gen, în ultimii ani). El a dovedit-o măcar în precedentele Extraconjugal și Repetiție pentru o lume mai bună, dar mai peste tot unde personajele sale au fost cupluri, autorul a excelat în decupajul de viață comună, în subtilitatea evoluțiilor epice și-n autenticitatea refulărilor, a defulărilor și a reacțiilor asociate. Și din acest punct de vedere i-am dat un cec în alb și nu mi-au fost înșelate așteptările.

În Respiră, tot despre un cuplu e vorba, dar Mihai Radu schimbă un pic culorile, tonalitățile și parcursul evenimentelor. În numai o noapte, concentrată de seara pînă dimineața, doar în cîteva ore, așadar, acumularea de fapte e atît de mare, de intensă și de imprevizibilă, încît lasă realmente impresia unui coșmar dens, alcătuit din flashback-uri întunecate, din care te trezești șocat că într-o atît de mică durată s-au putut petrece lucruri care, la o primă vedere, nu au absolut nici o legătură cu tine, cu cel ce erai sau cu ceea ce ai crezut că erai, pînă atunci. Nopții pe care o subîntind tribulațiile incredibile ale celor doi membri ai cuplului în cele aproape o sută cincizeci de pagini ale romanului pare că i se potrivește replica unuia dintre ei, la un moment dat: „Mie noaptea mi se pare că înțeleg tot. Iar dimineața totul mi se pare fără nici un înțeles. O porcărie. Mă gîndesc că lumea e o porcărie, apoi îmi spun că și eu fac parte din lume. Nu mă opresc aici: undeva acolo e mereu gîndul ăsta, că lumea e ceva, iar eu altceva, că e nepotrivire de caracter”.

Adina e o vedetă de talk-show TV foarte populară, frumoasă, mereu cuceritoare pe ecran, dar cu o viață privată dezastruoasă, din care ar vrea să iasă cît de curînd (e în pragul divorțului, cu un amant la purtător și cu o fiică cu care nu are relații prea apropiate). Fostul ei coleg de generală, Geo, e la polul opus, ca statut: muncitor la o spălătorie auto, gras, diform, singur, complexat de aspectul său fizic, precar social și afectiv din toate punctele de vedere, obsedat de absența sistematică a sexului dorit și a banilor necesari, izolat într-o casă cu o mamă imobilizată de boală, prins cu o vînzătoare submediocră într-un joc erotic de acceptare-respingere și prieten cu un fost polițist aflat și el pe marginea prăpastiei. Ambele personaje visează la altceva, la o altă existență sau măcar la o mare schimbare decisivă.

Acest vis irealizabil e însoțit mereu de intermezzo-urile unor potențiale știri TV catastrofice, care le hiperbolizează viața cu întîmplări reale și imaginare într-un spectacol virtual contemplat – cum altfel? – de toată lumea. Întîlnirea accidentală dintre ei, după mulți ani (Adina era să-l omoare cu mașina și, privindu-și speriată victima, l-a recunoscut), le schimbă într-adevăr viața, dar nu așa cum se așteptau. Geo o invită la un suc, să-și mai reamintească de vechile vremuri și de scurtul lor trecut împreună, Adina acceptă din milă, fără să prevadă că, șantajată de o înregistrare spontană cu telefonul, va fi nevoită să-l urmeze pe fostul coleg acasă la el. Evenimentele vor exploda acolo unul după altul, exact așa cum explodează ele în înșiruirea oribilă de la emisiunile cotidiene de știri, cu tot cu poveștile explicative și cu spoturile publicitare. Dimineața îi va găsi în situații pe care niciodată nu și le-ar fi imaginat și pe care numai unul dintre ei le mai poate conștientiza.

Aș asemăna această veritabilă „călătorie la capătul nopții” pe care o trăiește cuplul din noul roman al lui Mihai Radu cu un film noir, dur, tensionat, concentrat la maximum, care amestecă abil surprizele epice cu scenele-șoc și cu umorul gros, ținîndu-te efectiv cu sufletul la gură. Nu pot să nu mă gîndesc la două analogii cu filme celebre, cel puțin la fel de reușite, ca stil: Pulp Fiction al lui Tarantino (prin sarabanda de violențe în progresie, cu fundal de parodie glamour, deopotrivă erotică și comică) și Natural Born Killers al lui Stone (prin mizanscena care îmbină cu efect realitățile de dinăuntrul și de dincoace de omniprezentele ecrane TV). Scris alert, strîns, fără excrescențe inutile, cred că Respiră va rămîne unul dintre micile mari romane ale prozei românești de dată recentă.

# Cosmin Leucuța, Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, Editura Humanitas, 2024.

Deși destul de diferite ca materie narativă, aș zice că trei sînt genurile principale ale celor opt proze din volumul lui Cosmin Leucuța. Nu că un puzzle tematic și stilistic dificil de administrat critic n-ar fi obișnuit unui asemenea volum, autorul a mai făcut-o la fel de notabil în Cum te vei îmbrăca la sfîrșitul lumii? (2020), și acolo tabloul imaginar corespundea perfect polimorfului „lume”, substantivul comun ambelor titluri.

Primul gen e aproape complet dialogal, mizează pe decantarea faptului de viață dintr-o lungă discuție între personaje. Sigur, trebuie ca replicile să curgă firesc, să construiască un parcurs coerent, ceea ce autorului îi iese din plin. În „De vorbă cu Petronela – partea a treia”, un el și o ea, foști colegi de liceu, împărtășesc impresiile despre vîrstă, căsătorie și relații. Întîlnindu-se la o țigară și o cafea pentru a-și aranja prezența la aniversarea a douăzeci de ani de la absolvire, cei doi află cam cum mai sînt văzute la vîrsta de patruzeci chestiuni precum rutina, trădarea, copiii, „minciunile albe”, „violul gri”, timpul liber, viitorul în cuplu etc. Totul e la fel de alunecos ca timpurile moderne pe care le trăiesc: „Mă, Petro, toată faza cu relațiile dintre oameni și direcțiile în care merg ele e că sînt niște planuri. Doar atît”.

În „Omul roș”, discuția dintre doi amici are loc tot la masă, la o bere, de data asta (cei doi sînt bărbați), subiectul e fosta și comuna lor iubită, despre care cel puțin unul dintre ei află de la celălalt lucruri de care habar n-avea. Fata a dovedit mereu o exemplară instabilitate afectivă și morală, generînd situații umilitoare care poate că ar fi fost bine să nu fie cunoscute de cel implicat: „Pentru că știa că erai acolo doar de umplutură. Nu te-a iubit niciodată cu adevărat, ai fost doar un tampon pentru vremuri grele. Și cînd lucrurile s-au împuțit... na...”.

Al doilea gen amintește de precedentele Hoodoo (2018) și Cerul ca oțelul (2020) ale lui Leucuța, sînt proze care trimit spre distopie și spre road stories, perfect ecranizabile, foarte prizabile pentru un cititor contemporan mai puțin răbdător cu subtilitățile literaturii și mai dispus la satisfacții de lectură imediate. În „A fost al mamei mele”, o excursie cu mașina în deșertul american îi confruntă pe doi iubiți cu un șir de evenimente neașteptate, terminate cum nu se poate mai prost. Ingredientele sînt clasice: imense distanțe pustii, rare benzinării și restaurante, apariția unei mașini misterioase care-i urmărește, scene ale unor asasinate descoperite la puțin timp după ce s-au petrecut, lipsa apei și a semnalului la mobil, reproșuri de cuplu etc.

„Prăjitură” e o simpatică bucată comică despre cum o glumă a colegilor de birou dintr-o corporație (a reproduce din marțipan și blat însiropat obiecte banale precum un mouse, o imprimantă, o cafetieră, o clanță) explodează pentru cel vizat într-o succesiune de situații unde pare că totul în jur, lucruri și ființe, este făcut din același material dulce și înșelător.

În sfîrșit, a treia categorie cred că dă greutatea estetică a volumului, sînt proze cu pronunțată tăietură dramatică, sînt texte ce reconstituie cu migală situații, atmosfere și tipologii. „Adela” e povestea unei prietenii din copilărie: un băiat și o fată, vecini, trăiesc momente ce revelează nu doar rezervele de empatie și tandrețe dintre ei, ci și diferențele de statut social. Finalul tragic aduce cu el dovada sfîșietoare a trecerii spre o altă vîrstă, cu prețul unei dureroase maturizări. Bucata ce dă titlul volumului îmi pare cea mai reușită din toate și e cea care justifică simbolic diversitatea lui tematică. Venit cu soția și copilul în satul copilăriei pentru o aniversare în familie, cu ritual la biserică și petrecere, un tînăr revede foști amici și face singur o plimbare de la un capăt la altul al localității. Cu fiecare casă pe lîngă care trece, protagonistul rememorează destinul celor pe care i-a cunoscut, cu ani în urmă, locuind în ele.

Cu mici volute narative și relatări fragmentate, povestirea devine un nostalgic album în mișcare al celor care au fost și nu mai sînt sau care au plecat definitiv în locuri necunoscute, pierduți în negura amintirilor. Subtilitatea stărilor trezite de această mică incursiune într-un trecut irecuperabil vine și din regia fină a naturii, pe care naratorul știe s-o mobilizeze pentru a obține efectele scontate. „Toată scena arată ca o zi plăcută de iarnă nucleară. În fața unei case văd doi copii jucîndu-se și rîzînd și brusc mă simt singur pe lume. Mă lovește o melancolie aparte, o tristețe de vară, și simt ca și cum inima mi s-ar scufunda în adîncuri, trasă de o greutate care nu știu de unde vine și ce înseamnă.”

„Terminátor kettö” e un flash epic despre o riscantă neglijență familială, pe fundalul vieții de familie în apartament și al vizionării de filme la video (excelentă atmosfera, din nou!), iar „Zdrobit: o biografie în viu grai a unei tragedii moderne” recompune, din depoziții disparate ale celor implicați (părinții victimei și ai făptașilor, martori, prieteni, procuror, judecător, medic legist, psiholog criminalist, polițiști anchetatori), istoria întunecată a unui asasinat produs în lumea copiilor. Sugestia generală pare la fel de sumbră ca în proza eponimă: „Nu știu cum să vă spun, să vezi așa ceva e ca și cum toată lumea asta te-a mințit, te-a mințit că nu există asemenea orori în ea. Pur și simplu, am simțit cum îmi cedează inima cînd l-am văzut”.

Cronică mozaicată a unei lumi „pline de minciuni”, a răului care se ascunde în cele bune și a tristeților devastatoare, tardive și inevitabile, volumul de povestiri al lui Cosmin Leucuța pariază pe stil, pe imagine și pe surpriză. E, în opinia mea, un pariu cîștigat.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.