Decalaje, rememorări & rateuri

# Iulia Gherasim, Ce văd păsările, Editura Polirom, 2024.

Prezentă pînă acum doar în revista Iocan și în antologia de proză scurtă KIWI, Iulia Gherasim debutează, în sfîrșit, în volum. Cele paisprezece povestiri din Ce văd păsările subîntind o lume colorată, unde recunoaștem întîmplări și decoruri familiare, prin care e posibil să fi trecut și noi măcar o dată sau să le fi văzut la alții. Distribuite în scenarii cu o configurație recentă, personajele (majoritar feminine) ale Iuliei Gherasim vin dintr-o grămadă de categorii, părinți buni și părinți vitregi, copii, adolescenți, elevi, studenți, cupluri tinere și mature, corporatiști, simpli muncitori sau intelectuali cu pretenții. Varietatea aceasta dă seama, probabil, și de varietatea situațiilor în care se regăsesc, una numai bună de surprins într-un volum de proză scurtă, unde mozaicul evenimențial și tipologic e la el acasă.

Elementul comun e mai peste tot gustul amar al eșecului și al incertitudinii, al nepotrivirii dintre planuri și realizări, dintre vise și împliniri, dintre așteptările imediate și fatalitatea unei realități care nu promite nimic pe termen lung. Privită în detaliile ei multiple – cînd de sus, eventual dintr-un braț telescopic utilitar care se ridică deasupra caselor, cînd de jos, de pildă de pe fundul tulbure al unui acvariu imens cu pești și anemone –, lumea din cele paisprezece povestiri emană din plin aroma tristeții. Ipostaza decalajului existențial niciodată recuperabil e redată perfect în proza eponimă, unde naratoarea se imaginează ceva ce n-ar fi putut fi niciodată, un pui de pasăre. E o postură care i-ar fi dat sigur un alt traseu destinal, unul mai aproape de cer, mai liber de aerul claustrant al oricărui alt context terestru: „Puii căzuți la pămînt nu sînt capabili să-și ia zborul, dar asta n-ar fi fost nimic, m-ar fi găsit un ONG-ist și m-ar fi crescut într-un degetar, acum aș fi descris spirale splendide la trei mii de metri altitudine, în loc să ștampilez hîrtii în încăperea asta lipsită de ferestre. De ce nu m-ai făcut, mamă, pasăre migratoare? N-ai știut sau, dacă ai știut, n-ai zis nimic, inima ta de mamă m-a împins să dau la ASE”.

O corporatistă nu poate să termine o ficțiune începută din cauza sarcinilor de serviciu, tot închizînd și deschizînd simptomatic folderul-ciornă din laptop. Undeva, pe țărmul unei insule grecești, se întretaie cîteva lumi diferite: a unui documentar despre relația dintre un scufundător și o caracatiță și cele în care se mișcă două cupluri nu tocmai funcționale. Avioanele de hîrtie lansate ca exercițiu de angajare la o firmă provoacă un flirt neasumat între unul dintre membrii echipei de HR și protagonistă. O școlăriță e exclusă din grupuri și e gata să o pățească rău pe munte pentru că trebuie să aibă grijă de o colegă „mai specială”. Dintre două studente care au de ales între actuali și foști colegi pentru o relație serioasă, una e pe punctul de a da lovitura cu un pretins „american”. Un tată e dezamăgit că fetița lui, mare cititoare, nu se lasă pasionată de motoare, rable și mărci celebre de mașini. Relația dintre un muzician în vîrstă, văduv, și o tînără cam naivă se-mpiedică mereu de trecutul bărbatului, reamintit nostalgic și ostentativ.

Două surori vitrege de vîrste diferite se-nvîrt în jurul aceluiași tată, dornic să le armonizeze relația în timpul unei dramatice ieșiri la pescuit. Muțenia unei fetițe e declanșată de trauma unui cutremur care a crăpat pereții apartamentului și a deteriorat simultan relația dintre părinții ei. Într-una din bucățile care-mi plac cel mai mult din volum („Deschide ochii“, la egală valoare cu „Cel mai de sus“, o altă proză briliantă), confruntarea unei fetițe cu noul bărbat al mamei ei are un final neașteptat. Sînt doar cîteva dintre plot-urile acestui volum în care narațiunile sînt concentrate cu nerv, dialogurile și gesturile par cît se poate de autentice, obiectele și-ntîmplările țes rețele de semnificații în jurul personajelor, iar finalurile, cînd surprinzătoare, cînd tăiate brusc, lasă mai mereu loc cititorului să reflecteze și să refacă analogii.

Zugrăvind în respirații scurte o umanitate caldă și puternică în tușele ei, Iulia Gherasim reiterează empatic rateurile lumii de azi. Jucîndu-mă puțin cu unele dintre titluri, aș zice că autoarea știe foarte bine că „viața normală” conține și „minciuni mici”, așa cum „ordinea lucrurilor” nu reușește întotdeauna să găsească „o limbă comună”. Apărut pe o piață cu o concurență acerbă în gen, Ce văd păsările e printre debuturile în proză notabile ale anului.

# Tudor Ganea, Vreau să aud numai de bine, Editura Polirom, 2024.

Ultimul roman, al șaselea, al infatigabilului Tudor Ganea recontextualizează discret borne imaginare din unele proze precedente. În Cazemata (2016) și-n Cîntecul păsării de plajă (2021), de pildă, apar peisajul Constanței de ieri și de azi (proximitatea sărată a mării, plajele, falezele, pub-urile, școlile și cartierele, lumea interlopă multietnică, terapia binefăcătoare a săritului de pe stabilopozi și a înotatului), prieteniile adolescentine fracturate de maturitate, memoria îndelungată a unui timp aureolat de aventură, nostalgia libertăților proaspete de după 1990 (muzica folk-rock și cîntatul la chitară – între cele mai importante), violența gratuită, copilăria într-o familie unde tatăl e pilot militar, erotismul debordant și – deja emblemă a autorului! – un anume decadentism cu upgrade contemporan.

Dar Vreau să aud numai de bine amplifică parcă mai mult decît oriunde în altă parte anvergura tipologiilor memorabile și misterul unor evenimente care năvălesc subit dintr-un trecut cu maximă intensitate existențială. În noul roman, eroul lui Tudor Ganea redeschide printr-o confesiune ironic-amară toposuri familiare și le ordonează într-un mozaic de scene disparate cronologic, reînnodate simptomatic în bucle epice care nu-și arată de la început coerențele. Navigînd sinuos printre ele, un bărbat aflat la mijlocul vieții caută să-și lămurească anxietățile, oboseala, eșecurile și culpele care-i bîntuie prezentul banalizat, repetitiv, pîndit de moarte la fiecare colț al lui.

Toma Ionescu e un arhitect constănțean trecut de 40 de ani, stabilit de mult cu soție și copil în București. Cu unsprezece demisii voluntare în zece ani, demis printr-o a douăsprezecea în urma unei declarații la TV împotriva instituției unde lucra, Toma nu e chiar bărbatul cu stabilitatea psihică și financiară pe care să și-l dorească o parteneră. Pe deasupra, statutul de romancier intrat deja în mainstream e, pentru el, mult mai important decît loviturile pe care ar trebui să le suporte de la șefi și de la colegi care mai de care mai incompetenți și mai mîncați de nemeritate ambiții personale. Rutina sa cotidiană, punctată de groaza unui potențial cancer, de îndoieli, crize și certuri domestice, ar fi fost gata să se sfîrșească printr-un divorț, dacă o întîmplare misterioasă nu i-ar fi adus o nouă provocare, care să le treacă pe toate în planul secund.

Un e-mail îi invită pe el și pe alți trei din fosta gașcă de liceu (doi băieți și o fată) într-un apartament din Constanța, la pomenirea fostului lor prieten, mort de 22 de ani, înainte de majorat, oficial în urma unei leucemii galopante. Trimis celor patru de pe o adresă a mamei defunctului, mesajul se încheie criptic-premonitoriu cu „vreau să aud numai de bine”, ca și cum reîntîlnirea lor ar presupune, dincolo de nostalgice rememorări și revederi, survenirea unor amenințătoare evenimente. Descinși în orașul adolescenței, negăsind pe cine trebuia la adresa din e-mail și fără să știe cine le-a trimis pînă la urmă mesajul, cei patru hălăduiesc o noapte întreagă pe bulevarde, pe plajă, în cimitir și-n salonul de masaj erotic al unui turc. De la înălțimea vîrstei lor ambigui, conștienți de scurgerea atîtor ani, ei deapănă necontenit amintiri, reconfigurează mai vechi întîmplări și-și probează prietenia, în condițiile radicalelor schimbări de destin pe care le-au parcurs de la terminarea liceului.

Evident, dincolo de surprinzătoare revelații cu privire la trecutul fiecăruia, punctul central al acestei reuniuni de gașcă e prietenul în numele căruia au fost chemați de nu-se-știe-cine (se și bănuiesc reciproc unul pe altul, la un moment dat), pentru a afla cu toții nu-se-știe-ce. Misterul acelui „să aud numai de bine” persistă de la un capăt la altul al reîntîlnirii lor sub auspiciile ciudatei convocări. A murit Mihail, fostul lor coleg, de leucemie, într-adevăr? De ce a dispărut brusc după ce, din pură distracție, a comis una dintre cele mai grave abateri școlare? A inventat diagnosticul bolii incurabile doar ca să scape de inevitabila exmatriculare sau invers, exact exmatricularea a declanșat leucemia agresivă? Au legătură abaterea și dispariția lui cu boala și calitatea de martor acuzator a naratorului? De ce nu i-au găsit mormîntul în cimitir, de ce nu a mai venit nici un semn despre el de la presupusa lui moarte, cine le-a tot trimis e-mail-uri în ultimele ore, pînă la urmă? Știe vechea lor prietenă sau altul dintre ei patru ceva mai multe decît știau toți? Poartă scriitorul Toma Ionescu cea mai mare vină, aceea care i-a marcat definitiv viața de atunci și pînă în prezent, dîndu-i-o peste cap și îmbolnăvindu-l de „oripilare”? Au vreo semnificație cei doi pumni care-i încadrează confesiunea, cel fizic primit pe degeaba în Centrul Vechi din București, și cel moral, luat doar puțin mai încolo pe meritate, la Constanța?

Lipsa răspunsurilor finale nu-i rezolvă deloc crizele, cum nici povestea tuturor acestora nu pare s-o facă. „Am devenit un ilustru personaj din Prostia omenească, cu diferența că drobul de sare se spărsese deasupra capului meu și de atunci orbecăiam printr-o ninsoare inaudibilă de sare, ale cărei particule le simțeam strecurîndu-se și invadîndu-mi încetul cu încetul creierul și organele interne, usturîndu-mă, îmbălsămîndu-mă prematur, chircindu-mi existența și transformîndu-mă într-o mumie încă de la jumătatea vieții. Oripilat de moartea prematură a lui Mihail. Oripilat de mine. Oripilat de moartea prematură ce-o simțisem dîndu-mi tîrcoale. Oripilat de sfîrșitul ce căpătase o adevărată corporalitate senzorială pe care reușeam să o percep ca pe o anexă a fiecărei persoane din jurul meu, ca pe o aripă de molie, a cărei bătaie neagră umple aerul de spori toxici, un fel de al șaselea simț ce-mi dilua instantaneu orice semnal al fericirii și frumuseții și bucuriei...”

Dens în fapte, caractere și dialoguri, captivant în dozajul fin al rupturilor și al surprizelor narative, cînd pur epic, cînd analitic și colocvial, noul roman al lui Tudor Ganea îl reînscrie cu succes între prozatorii de cursă lungă ai literaturii române contemporane.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.