Femei

# Simona Goșu, Stela, Editura Polirom, 2023.

După succesul absolut meritoriu al volumului de proză scurtă Fragil (cronicat, premiat, dramatizat etc.), Simona Goșu revine cu un roman. Stela e un fel de one woman show, unde materia epică se aglutinează în jurul unui personaj feminin (sînt și altele, dar eroina e centrul din care celelalte radiază contrastant), construit special la limita mediocrității. Tipologic vorbind, Stela e ceva de genul „nici una, nici cealaltă”, adică sociologic nu e nici chiar jos de tot, dar nici prea sus nu e, deși, susține ea, ar fi putut ajunge mult mai departe decît a rămas, pînă la urmă. Aș risca o comparație și cu Vica Delcă a Gabrielei Adameșteanu, și cu Lelia Crăiniceanu a lui Breban. Pentru prima analogie o recomandă bonomia, curiozitatea, predispoziția pentru colocvialitatea gratuită și pentru kitsch, pentru a doua, interioritatea misterioasă, cu răbufniri neașteptate și sclipiri de vagă complexitate, una la care nu prea te-ai fi așteptat.

Delimitat în șase zile, de luni pînă sîmbătă, romanul proiectează în cadrul unei săptămîni de lucru din toamna lui 2018 existența unei menajere în casele unor bucureșteni care-și permit să plătească o femeie bună la toate, de la călcat, spălat și curățat la făcut cumpărături și mici comisioane (să stea cu cei mici și să gătească nu sînt incluse în serviciile ei). Odinioară frumoasă, ușor îngroșată la trup acum și trecută de prima tinerețe (are doi copii mari, pe Lăcrămioara, stabilită în Londra, divorțată, cu un băiețel făcut cu un tînăr de culoare, și pe Manu, care a trecut prin seminar, a ratat primul examen de Bac și, rămas acasă, lucrează la o sală de sport), Stela a ajuns menajeră printr-o succesiune de întîmplări nefericite: a pierdut procesul pentru recuperarea casei unde a copilărit, a fost cercetată penal pentru furt din depozitul de carte unde era contabilă (ea susținuse că doar a dorit să-și testeze abilitățile de librar ambulant), a tot amînat înscrierea la o facultate privată de drept, a trecut prin varii și pasagere meserii (agent de pază la farmacia din piață, lucrătoare la Cris-Tim și la angrouri de fructe și legume, maseuză). Angajată prin vechi fidelități și recomandări, intră definitiv în lumea domestică a cîtorva familii potente financiar (un bătrîn actor PSD-ist prin care a obținut apartamentul, un avocat care a ajutat-o în procesul cu retrocedarea, o profesoară de engleză, o corporatistă, două bătrîne încuscrite) și, prin aceasta, viața ei se ordonează în funcție de programul zilnic al proprietarilor care-i fac liste de priorități și-i dau indicații de etapă.

Sub ritualul hiperdetaliat al sarcinilor cotidiene (cît și cum face curățenie pare un veritabil contrapunct al romanului), Stela e o ființă profund bovarică, o visătoare, o „intelectuală”, în fond, ea nu e deloc ceea ce pare – o banală menajeră pe care toți o tratează ca pe un om cam simpluț, deși cu multă experiență de viață. Sub halatul de lucru sau sub basmaua în care-și prinde adesea telefonul mobil, ea are propriile frămîntări, aspirații și idei, ea întreabă de politică, de literatură și de religie, are soluții rapide la probleme la care alții nu au, dă sfaturi utile, se arată empatică, instruită și atentă. Surprinsă în interminabile confesiuni (fie preluate prin vocea naratorului, fie prin discuții cu unul sau altul din cei pe care-i întîlnește prin case), Stela e portretizată în straturi succesive, adunînd, precum pliurile rufelor pe care le ordonează și le calcă, detalii importante: despre trecutul ei rural, despre cum și-a cunoscut soțul, recuziter la Teatrul Odeon, despre cum a terminat liceul economic și ține încă la meseria de contabil, despre copiii ei și fericirea de a-i avea realizați, cît de cît, despre ce citește și cum înțelege realitatea din jur, despre ce-nseamnă iubire, devotament și cuplu. Stela citește Biblia ilustrată și are cunoștințe din multe alte cărți, Stela ascultă frecvent muzică romantică pe „iutub”, Stela își pune serios problema relației defectuoase cu fiica sa, vrea să-și ajute băiatul însingurat, merge la teatru, răspunde condescendent la reproșuri, face dragoste tandru cu soțul, practică o cochetărie discretă, gîndește sănătos, e patrioată și disprețuiește mofturile progresiste.

Nici contextul cronologic al romanului nu e întîmplător, căci dilemele despre „statul paralel” și despre votul pentru „familia tradițională” sugerează că, pentru Stela, viața adevărată, viața dorită e mereu în altă parte. Ea a ratat prezentul, desigur, dar e conștientă că, lunecînd senin-melancolică pe deasupra lui, îl poate suporta prin amintirile luminoase, prin proiecțiile a ceea ce ar fi putut fi, la o adică, și prin norocul că totuși este ceea ce știe ea bine că e. Nesfîrșita ei logoree, la fel ca și meticulozitatea obsedantă cu care-și face treaba, conservă memoria unei ființe pe care numai un destin potrivnic a adus-o în situația de a-i sluji umil pe alții și de-a trăi din chilipiruri second-hand. „Erau zile cînd credea cu tărie că poate să termine o facultate și, apoi, să avanseze. Avea atît de mult de oferit, dacă cineva ar fi avut încredere în ea.”

Cu un antrenat simț al dialogului spontan și al gesticulației convingătoare, romanul Simonei Goșu e romanul unei tipologii feminine originale. Dar în spatele Stelei se desenează simultan și un roman al unei Românii care se scaldă de ani buni în aceleași ape tulburi, pline de fantome ale trecutului și scurgîndu-se călduț spre nicăieri, cu bunele și cu relele ei. E o carte bună a autoarei, din nou, trebuie spus.

# Daniela Ulieriu, Regele din Bissap, Editura Polirom, 2023.

Globe-trotter, jurnalist, blogger, antropolog specializat pe culturile africană și asiatică, Daniela Ulieriu a publicat pînă acum cîteva cărți care i-au consemnat vocația de călător și de observator avizat al alterităților radicale. Ca prozator a publicat o singură carte de autor, în 2022 (o povestire cu fundal african), și încă două romane, în colaborare. Putem spune că Regele din Bissap reprezintă, prin urmare, primul ei text care să o recomande ca autoare în genul lung al prozei.

Inspirat și el din experiențe africane, romanul Regele din Bissap combină două regimuri faptice fără a le delimita clar, ele sînt legate prin destinul eroinei, o jurnalistă devenită aproape fără voie PR pentru un mic „monarh” camerunez. Desfășurat în capitole scurte ca niște flash-uri foto, romanul subîntinde un puzzle de mărturii din varii perspective, corespunzătoare cîtorva naratori care intersectează alternativ evoluția protagonistei și-i multiplică portretul în oglinzi cu deformări diferite.

Prima poveste dezvăluie mariajul ratat al tinerei Iris, o fată frumoasă dintr-o familie problematică, tarată de sărăcie, de foame și de precaritatea mijloacelor de trai într-un București devorator. Mai mult decît o frustrare, povara virginității la 23 de ani e o alegere conștientă, o formă de protest social, o căutare a unei originalități personale. Studenția și apoi meseria de jurnalist la televiziuni și reviste kitsch n-au reușit să-i satisfacă pofta uriașă de fructificări culturale înalte. Prietenia cu Alin, cel mai profund, mai exclusivist și mai deștept băiat din facultate, nu e decît preambulul unor iubiri eșuate. Deși Iris îl admiră intelectual, ca mai toate colegele, îl displace fizic, în ciuda tuturor asalturilor pe care tînărul i le dă, printr-o onorantă selecție. Cei doi rămîn prieteni apropiați, oricînd deschiși la posibilitatea unei consumări a relației, mai ales că și mariajul de mai tîrziu al lui Alin va eșua, iar asta nu le va aduce ocazia marii reuniri. Prin intermediul unei prietene, Iris îl întîlnește pe Iulian, un tip rafinat, bogat, dar mediocru intelectual. Căsătoria va aduce vreme de zece ani schimbarea așteptată: Iris va locui într-o vilă dintr-un cartier select, cu grădină și spațiu suficient, un spațiu pe care noua locatară îl va transforma radical: bibliotecă, tablouri, obiecte exotice (între ele, carpeta țesută de bunica, moașă, vrăjitoare și punct nodal al tuturor amintirilor naratoarei). Cînd va pierde copilul și Iulian, deloc afectat, îi va declara fățiș că el e, de fapt, singurul ei „copil” (Iulian însuși lăsase în spate o familie disfuncțională, un divorț și doi copii), Iris intră într-o criză pe care numai despărțirea și fuga cît mai departe o pot rezolva. Paris și apoi, printr-o neașteptată surpriză, Camerun sînt destinațiile unde Iris poate uita și-și poate reface interiorul franjurat de avortul spontan și de relația îndelungată cu un bărbat imatur, instabil, posesiv, vindicativ, care refuză să-i acorde divorțul și să-i redea libertatea.

A doua poveste surprinde inserția într-o lume cu date complet diferite de cele europene, exact panaceul necesar vindecării sufletești a protagonistei. Regiunea Bissap din Camerun e condusă de un rege tînăr și deschis la upgrade-urile modernității, de a cărui „șeferie” Iris trebuie să se ocupe: s-o promoveze pe Internet prin reclame și fotografii, să administreze muzee ale tradițiilor locale, să compună mici narative, să organizeze ateliere educative, să conducă eventuali turiști. Sejurul african aduce noi provocări pentru tînăra „albă” ajunsă într-o lume a culorilor întunecate (sînt numeroase relatările variatelor obiceiuri, mituri și rituri care adesea o implică): gelozia haremului regal, flirtul nemascat al regelui și al altora, prietenii și inamiciții, inițieri violente, tehnici eficiente de meditație.

Dar principala provocare, dincolo de insistența conducătorului de-a o adăuga numeroaselor sale soții (regele din Bissap nu e deloc un bărbat respingător), e aceea a reevaluărilor biografice. Deviată subtil înspre antropologie, miza narativă a romanului concentrează aici un parcurs circular, care pornește de la amintirile despre copilăria într-un sat din Oltenia, alături de bunica-vrăjitoare, și continuă prin misterioasele coincidențe africane care-i revelează eroinei adevăruri personale altădată ignorate. În mijlocul acestui parcurs stă analogia între universul dezvăluit de simbolurile de pe carpeta bunicii (obiect rămas prizonier în casa luxoasă a lui Iulian de la București) și cel din țesăturile de pe Ndop, o textilă specifică Bissapului. Deși atît de îndepărtate spațial și cronologic, ambele universuri par să provină „de la marea sursă a imaginarului universal”, ale cărui cunoștințe nu sînt învățate, ci reținute inconștient. „Mă uit cu atenție și compar cele două piese, de fapt desenele sînt exact aceleași și exact în aceeași ordine ca pe Ndop, vreo douăzeci și cinci de semne cel puțin, pînă la șarpele cu două capete, apoi urmează o bucată cu margine albastră. Îmi bubuie inima, explicațiile lui Jung nu-și mai găsesc rostul. Oricum nu voi afla niciodată care e sensul acestei coincidențe incredibile. Mi-e clar că trebuia să ajung în Africa și la fel de clar că trebuie să mă întorc acolo.”

Risipit în piese scurte ca simbolurile celor două carpete (naratori sînt deopotrivă Iris, Iulian, Alin, regele din Bissap, alții), romanul Danielei Ulieriu seamănă cu o uriașă textură simfonică în care extremele coincid și construiesc sensuri de la distanță. Original prin construcție și problematică umană, el nu e doar romanul unei vindecări afective, ci și unul al sufletului feminin, dens în trăiri, labirintic și ramificat.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Acasă, departe, Editura Polirom, 2023.