Peisaj pictat în ceai

# Ovidiu Verdeș, Alte Muzici și faze, Editura Polirom, 2024.

Sub faldurile luminoase și măștile subțiri de porțelan, ce redau luciul convențional al expresiei, seducătoare din cale-afară și născătoare de admirații febrile, sîntem puși în fața unui mare roman al singurătății.

Tonalitatea exterioară a acestui tip de scriere te induce într-o plăcută eroare; falsează intenționat, tocmai pentru a cripta, discret și fără excese, o tonalitate interioară ce dezvăluie o mare traumă. Este mesajul unui inadaptat, aruncat nu în reflectorul intimidant al primei scene, ci în culisele unei interiorități reținute. Chiar dacă contextul social este camuflat într-un zgomot de fundal abia sesizabil, el este resimțit în maniera lui Ovidiu Verdeș de a sugera de la distanță efectele esențiale. Ascunderea traumei, sub mecanismul de învelișuri exuberante, poate fi explicată și printr-un raport de felul acesta, unde intimitatea vulnerabilă este palmată într-o subtilă iluzie.

Nu execuția tehnică a acestui roman este cea care surprinde. Desigur, performanța ei este reală, trecînd de textualismele perimate ale congenerilor de generație, adaptînd doza optimă de experimentalism, care nu sufocă, ci dimpotrivă, atinge o maximă potențialitate a expresiei. Rezultatul mult mai spectaculos stă, în schimb, în felul în care sînt tratate disponibilitățile rareori exploatate ale romanului adolescenței. Modulațiile acestei vîrste, discutate pe terenul literaturii, în cele mai multe dintre cazuri, printr-un exces de superficialitate, sînt redate în Alte Muzici și faze la adevărata scală a complexității lor. Toate aceste straturi de cronologii succesive, ce alcătuiesc un înveliș mătăsos, unde fluxul narativ funcționează ca un elastic, care se dilată și se contrage atît de dinamic, încît aproape că devine insesizabil în momentul lecturii, sînt subordonate unui monolog interior, care, deși în suprafața sa netedă proiectează o figură ce sfidează totul, în nucleul său dur înfățișează un strigăt de ajutor.

Cu siguranță, geamănul Muzicilor și fazelor, atît de asemănător și totuși atît de diferit, este scris de către Ovidiu Verdeș la o altă vîrstă. Pe de o parte, se resimte o nostalgie față de personajul său emblematic, care pare că ar insista să-și mai facă simțită prezența, încă o dată, sub o altă apariție. În același timp însă, se resimte, ca într-un efect de ecou, un fel de anxietate provocată de propriul său univers. Este poate o ucidere a propriului personaj, dintr-un gest de permanentă îndrăgostire față de acesta. Se lasă sedus de către capacitatea de a continua povestea lui Tinuț doar pînă la un anumit punct; după acest miraj, produs intenționat, este un conflict interesant între ipostaza lui Verdeș și ipostaza lui Tinuț, un soi de reglare de conturi a unei narative care, la un moment, va trebui să înceteze.

(Asemenea caietelor-manuscris ce alcătuiesc Procesul kafkian, unde ordinea pe care o cunoaștem astăzi a fost mediată printr-un fidel intermediar, se cuvine să apreciem efortul remarcabil al Rodicăi Zane de a oferi o structură coerentă sutelor – și nu este cîtuși de puțin o exagerare aproximativă – de variante care există în laboratorul de lucru al lui Ovidiu Verdeș și care vor fi, la momentul oportun, strînse într-o ediție cuprinzătoare, ce va dezvălui un autor prins într-o exemplară rigoare a proporțiilor formei. Disciplina maniacală a lucrului pe text devine, în acest stadiu, o finalitate absolută.)

Un ceai mereu improbabil este pretextul pentru o premeditată introspecție, care urmărește obsesiv reflexele lui Tinuț, trecînd prin retorica micilor gesturi. O mișcare continuuă de flux și reflux, unde fiecare personaj reprezintă un unghi de observație pentru protagonist. Audiția riguroasă a dialogurilor vă va atrage atenția asupra unui aspect fundamental: ele alcătuiesc nu o polifonie organizată, lucru mult prea predictibil pentru mizele Muzicilor și fazelor, ci un corp sonor singular. Vocile sînt transformate, de fapt, într-una singură, distorsionată într-o multitudine de sonorități. E un monolog al lui Molly Bloom inversat, ce păstrează un cadru discursiv comun, dar care este poate mai fracturat decît însuși modelul invocat anterior.

Tot în privința unui regim special de audiție al acestui roman aș vrea să insist puțin. Oralitatea lui Verdeș este cu siguranță un punct de cotitură, asupra căreia mai multe priviri critice, aș spune aproape inevitabil, s-au oprit și au încercat să găsească o structură clară și coerentă. Dar, așa cum deja ne-a obișnuit, auctorele lucrează mult mai delicat, cu instrumente mai puțin vizibile. Ovidiu Verdeș obișnuia să-i citeasă soției sale diverse fragmente. Asta cred că spune mult despre felul în care flexiunile oralității funcționează într-un mod cu totul particular în cazul de față.

Este un roman rostit, menit, după opinia mea, să fie în primul rînd citit cu voce tare. Veți descoperi, în urma acestui mic exercițiu, cîteva accente deosebite care se pierd în momentul unei lecturi obișnuite, în tăcere, o întoarcere către un fel de lectură de începuturi. Detaliul mi-a devenit evident în momentul în care am ascultat, pentru prima oară, un interviu (printre foarte puținele, din nefericire) pe care Marius Chivu i l-a luat lui Ovidiu Verdeș pentru podcast-ul „All You Can Read” (ascultă aici: starcast.ro/podcast/all-you-can-read-cu-ovidiu-verdes). Felul de articulare a vocii lui Ovidiu mi-a atras atenția prin tipul special de expunere; am regăsit, în acea foarte reușită formă de dialog, multe dintre tonalitățile prezente în ambele romane.

Se vorbește mai mult despre muzică decît este muzica activată, în sine, în ambele romane. Iar acesta este un alt regim particular al oralității proiectate de către Ovidiu Verdeș. Vorbăria nu este un efect al unui egocentrism cabotin, ci aparține mai degrabă unui individ aflat în plină descoperire. Acordați puțină atenție capitolului „Mick Jagger”: pe lîngă umorul abundent, ce reiese dintr-o regie totală, veți descoperi, retras de privirile insistente ale exteriorului, un tip de personaj care încearcă să-și cunoască fiecare gest, fiecare mișcare ce capătă un sens cu totul particular. Este o formă de inocență ce nu-i jucată în nici un fel; în acel moment, întregul dialog interior, care-l macină pe Tinuț într-un permanent conflict, își găsește un interval de pauză. E ca atunci cînd ridici acul de pe vinil, dar el continuă să se rotească; acel sunet discret, ce nu iese în evidență, este poate adevărata muzică din Alte Muzici și faze.

ZBOOOING

Ca orice fanatic incurabil, adept pînă la capăt al Muzicilor și fazelor, îmi voi dezvălui (gest aproape redundant) felul în care decurgeau (și încă mai decurg, aș putea spune) sesiunile mele de lectură. Dorința de a mă transpune integral în reperele romanului, specifică unui tînăr elev de liceu de la acea dată, este asemănătoare cu metoda practicată de către personajul principal din filmul Somewhere in Time. Puneam în mijlocul camerei mele un Akai maroniu din anii ’70, foarte asemănător cu cel pe care îl avea și bunicul meu. Lîngă pick-up așezam colecția mea de discuri, ceva Stones, obligatoriu un Led Zeppelin și un Pink Floyd, King Crimson (în special albumul de debut, In the Court of the Crimson King), Jethro Tull, cît și două-trei albume locale, precum Cantafabule ori cîte ceva de la Progresiv TM. Mă îmbrăcam obligatoriu cu o pereche de blugi Levi’s 501 (obținuți cu greu, cu multe economii), asortați cu un pulover cu cel puțin un număr mai mare, și doar atunci mă puteam apuca serios de treabă. În momentul în care trebuia să plec la liceu, așteptam întotdeauna cel mai vechi tramvai sau troleu, pentru a intra mai bine în atmosferă, iar dacă prindeam un loc liber, era momentul perfect pentru niște Muzici și faze.

Cu siguranță că relatarea mea este prețioasă și sentimentală. Ca orice carte care îți coordonează adolescența într-un mod atît de radical, încerci la fiecare pas să imiți acel regim de existență idealizat, prin toate modalitățile posibile. Nota afectivă este ușor de desprins, însă ceea ce vreau să evidențiez este faptul că întreaga construcție supraetajată din cele două romane captează o stratificare de vîrste care își găsește un complex echilibru, prin care spectrul temporal este deconstruit pînă la cele mai mici detalii ale receptării. Ca într-un reportaj bogzian, petrecut unde altundeva decît în patria Mizilului, fiecare oră este punctată sacadat, aproape la un nivel de percepție material. Timpul este marele adversar cu care se confruntă personajul principal. Iar asta este, în sine, o reușită notabilă.

Într-un comentariu cu adevărat remarcabil, Mircea Anghelescu propunea o lectură a Țiganiadei drept o carte care nu a fost gîndită pentru nimeni în afară de Budai-Deleanu însuși. Consider că Alte Muzici și faze este construită aproape în același scenariu: o carte care nu cred că a fost gîndită de Ovidiu Verdeș cu scopul de a fi publicată. Acest lucru devine mai degrabă o consecință de ultim moment. Este, dacă vreți, o mică declarație de dragoste, ghidată spre un nivel absolut, o mărturisire către Tinuț, către Rodica și, nu în ultimul rînd, către Ovidiu, în a cărui minte spectaculoasă sîntem lăsați să intrăm puțin și noi, pentru o scurtă vizită.

Octavian Plăiașu este masterand la Facultatea de Litere, Universitatea din București.