Teme, metode, obsesii - poezia Angelei Marinescu

În seria de trei volume de Opere complete, apărută între 2015-2016 la Editura Charmides (ulterior, autoarea a mai publicat două volume noi de poezie, în 2019 și 2021, prin urmare volumele considerate opere complete s-au dovedit a fi incomplete la dispariția autoarei, în 2023), Angela Marinescu (8 iulie 1941 – 3 noiembrie 2023) a făcut o serie de afirmații distinctive: cea mai importantă mi s-a părut aceea că a refuzat întotdeauna, ca poetă, să fie circumscrisă culturii, poezia sa asumat rebelă fiind una subsumată exclusiv anticulturii ori, mai exact, subculturii. De aici titlul-umbrelă, al volumelor din 2015-2016, de Subpoezie. Mărturia aceasta a autoarei are o miză creatoare definitorie și chiar intimă: poeta a fost statornic dependentă de propria-i poezie, a fost unită ombilical și exorcizator aproape cu/de poezia sa, de aici o afirmație auctorială radicală precum următoarea: „M-am drogat cu poezia mea ca și cum mi-aș fi introdus în vene heroină“.

Angela Marinescu a optat, la un moment dat, pentru o schimbare simbolică a numelui ei consacrat de poetă, trecînd de la Marinescu la Marcovici (acesta fiind numele tatălui ei) și de la poezie la post-poezie și subpoezie, revenind însă după un timp la numele auctorial consacrat, Marinescu. Aceste treceri și metamorfoze onomastice simbolice au avut o influență evidentă asupra textelor sale și au depins de un instinct experimental al autoarei, dar și de biografia ei tumultuoasă (boli, relații sinuoase, maternitate problematizată și problematizantă). În tinerețe, a folosit și pseudonimul Basaraba Matei.

Direcţia poetică dominantă a Angelei Marinescu s-a axat întotdeauna pe o autoviolenţă de profunzime, care să evite grimasele, lamentourile ori autocompătimirea; din punctul acesta de vedere, poeta a fost întotdeauna o spadasină cu sine însăşi. Autoviolenţa (care nu trebuie confundată cu masochismul sau cu vreun narcisism patetic) a fost considerată de către autoare singura soluţie agreată în sens cognitiv maxim. Ca spadasin performant, Angela Marinescu are ceva atipic: ea nu poartă niciodată masca de protecţie. A lua taurul de coarne în ce priveşte poezia, moartea, nebunia, dragostea, sexualitatea, maternitatea, credința este esenţial. Mai ales moartea (din viață) ca formă de cunoaștere maximă a preocupat-o pe autoare.

Tuberculoza care i-a marcat adolescența și tinerețea, precum și viața în sanatorii, apoi anii de studenție la Medicină (facultate abandonată în cele din urmă) și Psihologie au determinat-o să analizeze toate nuanțele morții, lucidă că acesta va fi travaliul ei major, ca om, femeie și scriitoare. Tema aceasta, mai ales atunci cînd este abordată în mod recurent, poate fi extenuantă, dar în cazul Angelei Marinescu a făcut parte dintr-un demers auctorial aproape auto-inchizitorial, legat de biografia sa traumatică, iar acest lucru i-a legitimat analiza de sine prin poezie. De aceea, poezia sa e o poezie tragică, dar al cărei dramatism nu este oţios şi fastidios, ci profund şi consistent, pentru că înăuntrul lui există o fibrilaţie continuă și o duritate autentică în scop de cunoaștere a lumii și de autocunoaștere.

Ceea ce menţine proaspăt tonusul poeziei „negre“ a Angelei Marinescu (inclusiv postum) este extremismul, libertinismul niciodată inhibat, prizabil tocmai pentru lipsa de tabuuri şi prejudecăţi, pentru naturaleţea cu care înfruntă viaţa într-un mod viril, dar care nu primejduieşte feminitatea aparte, extravagantă a poetei. Din punctul acesta de vedere, poezia Angelei Marinescu are multe calități: este ultravie, autentică, tragică – nu în sens desuet, ci percutant, tulburător, așa cum am precizat deja.

Angela Marinescu (iar uneori, rar totuși, Angela Marcovici, după cum a ales să semneze marcată de labirintul său biografic) are două maniere de a scrie poezie: fie apelează la un imagism sumbru, violent, amplu și ritualic, transcris ca o formă de jupuire lingvistică pe îndelete, ca un ceremonial; o a doua manieră este aceea de a practica o filosofie reducționistă a depresiei și o algebră a nevrozei. În acest sens, poeta practică o formă de paremiologie intenționat seacă, de verdict nihilist. Poezia în sens canonic nu mai semnifică, decide autoarea, iar Angela Marinescu, devenită uneori Angela Marcovici, ajunge într-o etapă de după poezie sau dincolo de poezie, în care limbajul a devenit altceva, dincolo de vreo trăire ori semnificație anume. A devenit limbaj sec, obiectivat pînă la explozie, printr-o frazare exclusivă și simplificată care marchează sau sugerează extincția inclusiv a limbajului.

Cine citește sau recitește poezia Angelei Marinescu desfășurată de-a lungul timpului (din 1969 pînă în 2021) observă că atitudinea autoarei a fost aproape întotdeauna una autocognitivă în chip feroce, dar glacială, în glacialitate găsind poeta chiar forța sa de autoanaliză stratificată, de la cerebru la corp. Deși există destule poeme incisive și tulburătoare în primele volume, consider că fluxul liric decisiv și definitoriu începe cu volumul Structura nopții (1979) și continuă pînă în 2021, chiar dacă în ultima etapă a poeziei sale Angela Marinescu nu va mai cultiva amploarea, ci o formulă restrictivă, concentrată și chiar ermetică de poem, la care mai apelase, de altfel, în tinerețea și maturitatea sa.

Stilul său percutant din Blindajul final (1981) va fi reluat la senectute. În volumele dinspre maturitate spre senectute, poeta aprofundează o schismă între vîrste, vizînd o indiferenţă relativ disperată (un paradox specific liricii sale), propunînd ca singură soluţie autoregenerarea în coconul poeziei – toate acestea prin intermediul incompatibilităţii cu ceilalţi şi a incomunicabilităţii. Poemele de la senectute își păstrează duritatea și chiar sălbăticia pe alocuri; poeta este la fel de neiertătoare cu sine şi cu ceilalţi, iar poemele ei au același efect percutant de bisturiu, cu care autoarea și-a antrenat cititorii.

Violență autoîntemeietoare

Textele Angelei Marinescu au în mod statornic miza unei ontologii poetice: poezia sînt eu, aproape că rostește tranșant autoarea, în fiecare volum al său. De aici o violență autoîntemeietoare utilizată sau instrumentată atît ca o formă de cunoaștere de sine (și, evident, de trăire), cît și de cunoaștere a lumii. Această cunoaștere este una etapizată, adesea dureroasă, prin suferință asumată și analizată pe tranșe și etape, de aici dependența poetei de propriile-i anixietăți (numite, în Structura nopții, „energie întunecată“). Acest întuneric psihic nu este unul perdant și anihilant, însă, ci unul energizant în sens poetic, după cum admite autoarea, structurator inclusiv cu ramificații existențiale. Întrucît poezia conținătoare de energie întunecată are capacitatea de a vertebra. O negație care în mod normal ar fi avut o funcție de destrămare se dovedește a fi aproape regeneratoare prin intermediul poeziei. Este un proces invers decît de obicei, de aici originalitatea extremă a autoarei.

Și tot de aici, probabil, un alt construct concret al Angelei Marinescu: poezia devine o patrie lăuntrică, autoarea avînd rîvna, ambiția sau dorința matricială de a rosti și de a cuprinde totul. A scrie și a spune totul prin și în poezie aduce cu sine și orgoliul de a nu fi înțeleasă neapărat, chiar aroganța de a-i contraria, incita ori șoca în mod constant pe ceilalți (personajele poemelor sale psihologice și existențiale față de care se poziționează polemic în raport cu sine) și pe cititori. Sfidarea se preschimbă, de la un punct, într-o formă de cunoaștere a alterității, prin imagini frapante și extreme: Hristos, de pildă, e perceput a fi, în mai multe poeme, drept alteritatea maximă, de aici arhitectura unor imagini șocante în mod intenționat despre figura christică. A șoca înseamnă a-l extrage violent pe cititor din comoditatea sa de lectură, simțire și ideatică. A șoca înseamnă a viețui nu doar poetic în mod frenetic, ci chiar dionisiac.

Evident, nu se poate vorbi despre un dionisism stricto sensu în poezia Angelei Marinescu, ci despre unul coagulat în jurul ideii de energie întunecată. Mitologia autoarei este una abisală și distinctă de orice fel de mitologie instituționalizată, tradițională. Este o mitologie formatată pe un psihic dominat de ceea ce numeam violență autoîntemeietoare dusă pînă la extrem, în scop cognitiv și existențial, chiar experimentalist uneori.

Glacialitatea enunțiativă a poetei a uimit și a fost totodată admirată. Poezia psihică a Angelei Marinescu a avut darul să conțină și să asume o cerebralitate senzorială și o senzorialitate cerebrală. Niciodată nu a fost vorba doar de creier ori doar de corp, ci mereu de ambele și de o hibridare a lor. A fost exact cheia unui comportament poetic care a captivat-o pe Angela Marinescu și i-a captivat și pe cititorii ei. S-ar putea vorbi chiar de un hermafroditism auctorial, asumat ca naturalețe mai degrabă, decît ca experiment. Întrucît virilitatea psihică a poetei nu i-a boicotat niciodată feminitatea la fel de fățișă, chiar dacă transcrisă cu violență textuală, adesea.

Un alt element care merită punctat este fascinația pentru limbă și pentru manipularea poetică a acesteia. Autoarea a fost o exploratoare lingvistică (ar fi captivant un mic dicționar poetic cu elementele ritualice din lirica autoarei: sînge, poezie, moarte și destule altele), interesată de o progresie lingvistică pe bază poetică. În acest sens, cunoașterea rîvnită de ea a fost una în mișcare progresivă și progresistă, prin utilizarea unor cuvinte din variate domenii științitifice, în funcție de ceea ce o fascina la momentul respectiv, dar și în funcție de zestrea sa terminologică deprinsă prin studiile de medicină și psihologie, în tinerețe.

Am căutat mai multe titluri pentru această antologie (toate extrase din versurile autoarei) și am optat în cele din urmă pentru unul care consider că se potrivește ca o mănușă cu întreaga lirică a Angelei Marinescu: îmi provoc poezia eșecul și moartea (de menționat că autoarea însăși l-a reluat, în diferite formule: „Îmi provoc eșecul, poezia și moartea“; „mi-am provocat eșecul, poezia și moartea“). Acest vers emblematic (inclusiv în versiunile sale) punctează trei chestiuni esențiale pentru lirica Angelei Marinescu. Întîi de toate este vorba despre instinctul metapoetic al autoarei, de a teoretiza și gîndi constant poezia inclusiv la nivel ideatic. E vorba nu doar de ontologie, ci și de gnoseologie, chiar dacă în forma unui discurs poetic problematizant.

Apoi este vorba despre tema centrală (între temele centrale) ale poeziei sale: moartea. Din start, poezia Angelei Marinescu a fost absorbită de această temă care avea în subsidiar traumele medicale și biografia biologică a autoarei. Moartea a devenit supratemă în poezia sa, a întrecut celelalte teme și motive.

În sfîrșit, în al treilea rînd ar fi vorba despre felul în care Angela Marinescu a fost marcată de posibilitatea de a nu fi înțeleasă (de confrați și cititori), ci mai degrabă respinsă ca poetă. Această temere a făcut ca, la nivel reactiv, poezia ei să fie glorificată și ridicată pe piedestal sau, dimpotrivă, să fie respinsă și considerată relativ patologică, datorită violenței psihologice. De aici acest cuvînt tranșant, eșec, pe care poeta îl utilizează uneori în versurile sale teoretizante și autoflagelatoare sau pur și simplu justificatoare și, de fapt, lucide în sens ontic. Astăzi, cred că aceste reacții de a admira sau respinge poezia Angelei Marinescu sînt depășite.

(fragment din prefața antologiei Angela Marinescu, îmi provoc poezia eșecul și moartea, poeme alese de Ruxandra Cesereanu, carte aflată în curs de apariție la Editura Cartier)

Ruxandra Cesereanu este scriitoare. Ultima carte publicată: Regii gunoaielor, Editura Polirom, 2024.