Dilema vă recomandă

● Cel puțin două sînt newsletter-ele la care amatorii de evenimente și recomandări culturale merită să se aboneze. Ping Pong, curatoriat de revista Glamour, de unde afli ce se mai întîmplă pe piața internațională de carte, despre apariții muzicale care altfel ți-ar fi scăpat, artiști și fotografi celebri, tururi (virtuale măcar) ale celor mai noi expoziții, festivaluri de film de aici și din lume. Dar găsești și trimiteri la diverse articole originale – spre exemplu, în cel de săptămîna trecută am găsit povestea unui cuplu care a folosit fotografia, datorită căreia se și cunoscuseră, pentru a-și vindeca relația. Vreme de doi ani, zi de zi, și-au făcut reciproc poze, pe care le-au asociat într-un colaj cu data respectivă. Experimentul Mirror s-a încheiat cu o carte și o expoziție la o galerie din Tokyo. Dincolo de a ține un jurnal fotografic, cei doi au dorit să arate cum realitatea poate fi diferită de ceea ce crezi și, uneori, ne putem vedea mai clar prin ochii celuilalt.

Al doilea newsletter este Recomandata S9, trimis săptămînal de platforma Scena9, care vine cu context pentru știrile momentului, culturale și nu numai, propuneri de vernisaje și rezidențe, podcast-uri, filme și documentare, dar și interviuri cu artiști realizate special pentru newsletter. Recent am citit despre Degete Verzi, un program care explorează lumea grădinilor bucureștene, în încercarea de a apropia oamenii de spațiile naturale din oraș, de a informa și a promova un mod de viață sustenabil. Pînă pe 15 septembrie, în București au loc conferințe și ateliere cu istorici, cercetători, arhitecți și peisagiști, iar oamenii pot afla despre grădina istorică, grădina vie, grădina urbană și grădina deliciilor. (Anda Docea)

● Ascuțite, perfect funcționale, singure sau împreună, și îndelung exersate îmi sînt toate simțurile necesare unui înalt discernămînt între restaurante! Nu mă laud, dar zic. Sînt un client temeinic, trecut prin multe, de aproape cinci decenii om al tavernelor de pe două continente, consumator consistent și pofticios, care abordează cu prudență noutățile și tatonează îndelung înainte de a-și forma o părere. La vîrsta mea, avînd în vedere și genul de om care sînt, nu-mi permit să recomand restaurante îndoielnice. Recunosc, sînt un risipitor de vorbe ca orice ploieștean, dar nu arunc vorbe-n vînt cînd vine vorba despre restaurante. Pîn-aici! Așadar, cu toată responsabilitatea, spun: cel mai bun restaurant de care am dat în România se află în Brașov, pe str. Poarta Șchei, nr. 4 și se numește chiar așa „Poarta Șchei nr. 4”. Să încep să înșir adjective menite să vă lase gura apă e inutil. Nu adjectivele admirației cîte unui client fac un restaurant excepțional. Mergeți, consumați și mai vorbim dup-aia. Restaurantul e mic și discret, nu are mai mult de 20 de locuri și oferă tot ce își poate dori un om civilizat și încă ceva în plus. Dacă vă gîndiți la mititei și coaste de porc, șnițel cu cartofi prăjiți și papanași, uitați de recomandarea mea. Dacă vreți bere la halbă și pleșcoi, iarăși, căutați-vă de drum. Aici puteți mînca, de pildă, un foie gras ca-n vis, gălbiori și hribi gătiți absolut, rinichi flambat cum n-ați avut nicăieri sau, dintre cele tari, un „tomahawk” dus la nivel de artă. Vinurile și licorile sînt supreme, iar la final, de pildă, tortul gianduia încununează capodopera. Dar cîte altele! De pîinea făcută acolo am pomenit? Pe pereți veți vedea artă de calitate, iar muzica, discretă, e cu Aznavour și cu Yves Montand. Sugestie: cînd ajungeți acolo, întrebați de dl Bachide, destoinicul proprietar, cîrciumar de clasă înaltă cum rari mai sînt pe la noi, om de bun gust. Spuneți-i că sînteți prietenii mei, chiar dacă nu sînteți. Și să vă purtați frumos, da? (Sever Voinescu)

● Recomand Piața Obor estivală, chiar dacă afară sînt 40 de grade și nu se mai poate sta la terasă la mici și la un vin pelin „strămoșesc”, mergeți mai de dimineață, toate culorile și prospețimea verii s-au revărsat aici. E plin de roșii de toate soiurile, a trecut vremea roșiilor de solar „cu țugui”, numai roșii de grădină – roșii inimă de bou, uriașe, crăpate de la cît sînt de coapte, roșii cherry parfumate, „prunișoare” gustoase, roșii galbene, roșii vineții și roșii negre, vi le puteți imagina într-o salată, cu un strop de ulei de măsline grecesc sau turcesc din hala nouă și cu niște brînză de oaie „din aia veche”, sărată și un pic iute de la Jina sau cu brînza de burduf „de la munte”, scumpă foc, dar merită încercată, merge și cu pîine cu cartofi de la Covasna (tot în hala nouă), ca să înmoi o cojiță în zeama de la roșii, au acolo și niște crenvurști „ungurești” buni, au și-un parizer excelent, ce-ți trebuie mai mult? Ierburi aromatice de care poftești, s-a diversificat oferta, au învățat și țărani noștri să cultive ierburi, nu doar clasica „verdeață” – mentă, busuioc, coriandru, cimbru. Cireșe amare, dar și vremea lor a trecut, încă mai găsești cireșe albe la 12 lei, dulci-acrișoare, o minune, fructe de pădure – afine (și de munte, și de grădină), zmeură (și de grădină, și de cîmp), mure și coacăze, eu iau de la ardeleanul mucalit de lîngă scara rulantă, anul ăsta caisele de Hotarele sînt mai bune decît cele de Voinești, n-am văzut însă de Medgidia, gălbiori și hribi, pepeni de Dăbuleni, se dau și cîte o jumătate dacă nu vrei să cari ditamai pepenele. Iar dacă vrei să iei o mică gustare în piață – bragă rece de Severin și langoș cu mujdei de usturoi și cașcaval, la coșmelia de lîngă terasa cu mici sau mai bine o iahnie de fasole impecabilă la noul chioșc cu „mîncare românească” unde se gătesc și cei mai buni ardei umpluți pe care i-am mîncat vreodată și, credeți-mă, chiar nu sînt fan ardei umpluți. (Adina Popescu)               

● În primăvara anului 1430 (833 anul Hegirei), sultanul Murad al II-lea cucerește Salonicul. Își sărbătorește victoria cu o slujbă de mulțumire celebrată în biserica bizantină Acheiropoietos. Curînd după aceea, sultanul transformă bazilica în moschee și le ordonă pietrarilor să scrijelească pe una dintre coloanele de marmură ale colonadei nordice a navei o inscripție. O privire atentă mai poate desluși și astăzi caligrafierea arabă: „Sultanul Murad a cucerit Salonicul în anul 833”.

Deserturi pe placul celor cărora nu le plac deserturile. Restaurantul libanez „Chez Toni”, un stabiliment compact (doar cîteva mese) și răcoros de pe Calea Floreasca, oferă, pe lîngă versiuni excelente ale clasicelor mîncăruri libaneze, deserturi făcute în laboratorul propriu. Întrebați-o pe chelneriță de kellaj fără teamă: nu o să vă toarne un pahar cu apă în cap. Ceea ce sună ca francezul „quel âge?” (cîți ani?) e, de fapt, un splendid foietaj crocant umplut cu cremă de caimac. Nu trebuie ratate nici celelalte dulciuri diafane, florale, onctuoase și crocante, cu mult mai puțin dulci decît v-ați aștepta să fie niște cofeturi orientale: aștalies (lapte, mascarpone, apă de flori de portocal), osmalie (fidea crocantă de cataif cu cremă de caimac însiropată cu miere), așta (lapte, smîntînă, apă de trandafiri), „Chez Toni”, desertul casei (frișcă cu caramel, biscuit cu nes), și altele. (Matei Pleșu)

● Ca și săptămîna trecută, voi recomanda tot un mic restaurant. Pe o stradă veche și liniștită din Cîmpina, s-a deschis un cochet local cu specific indian. Reclama spune că este primul asemenea restaurant din întregul județ Prahova. Proprietara a umblat mult prin lume și prin India, fiind o doamnă cu inițiativă din Cîmpina, iar bucătarul este indian get-beget. N-am să dau nume de-ale preparatelor lor tradiționale, pentru că sînt destul de complicate, dar pot spune că tot ce am mîncat acolo a fost de-a dreptul delicios. Dacă deranjează gradul de iuțenie (marcat oricum pe lista de meniu), el poate fi negociat și redus uneori pînă la zero. Mulți oameni de pe la noi se tem de lucrul acesta, cînd e vorba de bucătăria indiană. De remarcat și că sînt încă destui dintre aceia care strîmbă din nas, din principiu, numai cînd aud de mîncare indiană. Nu știu ce pierd. De altfel, am și asistat la o scenă, aș crede că destul de tipică, în care un client, intrat probabil din întîmplare acolo, a comandat un șnițel cu cartofi prăjiți. Cînd proprietara i-a explicat politicos că nu au așa ceva, omul s-a burzuluit tot, spunînd că e de-a dreptul inadmisibil. A ieșit val-vîrtej pe poartă bombănind: „Ce-o fi așa de greu să faci un șnițel!”. (Andrei Manolescu)

● N-am fost niciodată la Techirghiol. Am ajuns acum, vara asta, la nici 30 de ani, la recomandarea reumatologului. Nu pot recomanda de aici decît nămolul, care are efecte divine, cu certitudine. Cîțiva kilometri mai la sud, la marginea satului 2 Mai, se află un restaurant pescăresc formidabil, Acvamarin, cu fructe de mare proaspete aduse din crescătorii, un fel de Yanitza convertit în Sera Eden, cu o ofertă de pește cum nici o cîrciumă din București nu cred că are. În celălalt capăt al satului se află o altă cîrciumă cu specific românesc, La Petya, o copie fidelă a cîrciumilor balcanice nepretențioase care nu se vor mai mult decît ceea ce sînt, unde principiul clar nu e minimalismul, ci cît poate duce omul de la țară zvelt. (Ioana Moroșan)

● Robert Șerban este unul dintre poeții ale căror cărți le-am citit integral și în timp real, pe unele chiar le-am recenzat și/sau lansat, așa că am o plăcere în plus să recomand noul său volum de poeme: Aproape nimic sigur (Editura Cartier). Idealul stilistic al poeziei lui Robert Șerban este seninătatea în nostalgie și simplitatea în profunzime, aș zice, de vreme ce a ajuns să scrie poeme tot mai scurte, folosind tot mai puține figuri de stil și imagini dintre cele mai familiare și cotidiene, adesea îndreptate înspre trecut. Nu știu cum face, dar cu cît privirea sa e mai adîncă, cu atît limbajul e mai de suprafață. Am să citez aici poemul final al cărții, un fel de haiku-epilog intitulat „Fisură”: „dacă ar fi / să iau totul de la capăt / aș începe / de la capătul ăsta”. (Marius Chivu)

● Avem o grămadă de opțiuni cînd vine vorba de platforme de văzut filme acasă, dar uneori ni se pare că nu găsim mai nimic care să ne placă. Dacă aveți HBO Max, filmul Paradis. Dragoste (care face parte, de altfel, dintr-o trilogie) al regizorului austriac Ulrich Seidl poate fi o variantă. L-am ratat în urmă cu mulți ani, cînd a fost la TIFF, dar m-am bucurat că l-am recuperat acum. Fiecare are propria ficțiune despre paradis, așa că o să vă și amuzați, o să vi se și strîngă sufletul dacă o să-l vedeți. O femeie de 50 de ani pleacă într-o vacanță pe plajele din Kenya. Frica de bătrînețe, nevoia de afecțiune și dorința de a se simți vii și dorite le transformă pe turistele europene în cumpărătoare de suveniruri sexuale. Pe litoralul kenyan, amorul se cumpără la un preț rezonabil. Piața amorului e mai profitabilă pentru tinerii localnici decît vînzarea de coliere sau de scoici. În filmul lui Ulrich Seidl e multă viață și o privire înțelegătoare, care coboară în ascunzișurile ființei umane. Dezamăgirea te poate transforma ușor în exploatator, iar naivitatea va fi  mereu taxată. Nu se știe cine pe cine exploatează în povestea asta, și acesta e un atu al filmului. (Ana Maria Sandu)

● Șlapii, cel mai contestat accesoriu vestimentar al verii, potrivit The New York Post. Publicația a distribuit un videoclip realizat pe Instagram de o tînără de 25 de ani, Selena Audrey, care se întreabă cum este posibil ca în New York aceste încălțări, atît de urîte și de rudimentare, să fi reușit să cucerească picioarele citadinilor. Tălpi subțiri, legate de două fire de cauciuc, iar picioarele, atît de aproape de pămînt, devin foarte murdare – autoarea videoclipului s-a întrabat de ce să nu mergi mai bine desculț. Comentariile au explodat. Unii i-au dat sfaturi, i-au recomandat să poarte în geantă șervețele umede pentru a-și curăța picioarele sau, pur și simplu, să învețe să se spele mai des pe picioare. Cele mai multe mesaje au fost de o agresivitate extremă, astfel încît Audrey a fost nevoită să-și șteargă postarea. Personal, „Je suis Audrey”, chiar dacă șlapii sînt „în tendințe” de zeci de ani și au fost promovați de cele mai mari case de modă: au fost lansați în 1962, de o companie braziliană, Havainas, fiind preluați imediat de Missoni și de Gucci. Vara asta, șlapii au fost promovați de Dolce&Gabbana, Miu Miu și chiar Chanel. În ce privește gurul modei, Anna Wintour, șefa publicației Vogue, a mărturisit în 2019 că și ei îi plac șlapii. Însă nu a fost văzută niciodată purtîndu-i. (Stela Giurgeanu)