Mai mult decît lumea întreagă

Contestat de rudele ostaticilor şi de o parte din opinia publică, Guvernul Netanyahu a reînceput să bombardeze Gaza. Compromite astfel salvarea persoanelor, cîte or mai trăi, capturate de atacul terorist al extremiştilor palestinieni. Trump pare gata să slăbească Ucraina, cedînd dictatorialelor cereri ale lui Putin. Invocă pentru asta „umanismul” care l-ar împinge să pună capăt conflictului, după pierderea atîtor mulţimi de vieţi. Cinică grijă pentru umanitate! Ucraineni ar fi lăsaţi astfel la mîna lui Putin, ca să-i toace în tăcere şi „în pace”. Iar Trump s-ar putea lăuda cu izbînda lui de „pacificator”, făcînd zadarnic tot sîngele pe care ucrainenii l-au dat pentru a trăi într-o societate unde persoana, libertatea şi demnitatea ei sînt valori de temelie. Curentele suveraniste care au prins cheag în Europa – din fericire, fără a precumpăni – exaltă categoria colectivului; au ca ţintă „poporul” pe care îl înspăimîntă cu pericole apocaliptice, căruia îi promit fantasma unor apoteoze, garantate dacă vor ajunge la putere. În toate cazurile, religia e pusă din greu la lucru. Pentru a da putere demagogiei lor, dictaturi şi populisme agresive produc un discurs religios schimonosit: unul care evacuează persoana umană, nu dă doi bani pe conştiinţa ei, pe valoarea ei ireductibilă, pe interioritatea aparte, unică, menită libertăţii, a fiecărui om.

„Ce-i va folosi omului, dacă va cîştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16, 26). Pentru dictaturi şi populisme agresive, aceste cuvinte ale lui Christos n-au nici o valoare, sînt vorbe în vînt. De partea ei, democraţia liberală păstrează ca principiu transcendenţa persoanei, se construieşte pe baza ei. O dovadă fiind faptul că democraţia liberală nu dăinuie doar prin instituţii şi legi, ci, în mod descisiv, prin strădania persoanelor, prin participarea şi creativitatea cetăţenilor ei.

Convingere religioasă, moştenire a culturii spirituale sau umanism, toate trei fac din persoană centrul realului. Toate trei au în vedere dimensiunea interioară a persoanei, capacitatea ei de a creşte vertical. Toate socotesc că comunicarea consistentă are loc atunci cînd interlocutorii trec de nivelul exterior, al lumii alcătuite din suprafeţe şi obiecte, atunci cînd se investesc în întîlnire ca persoane. Gînditori religioşi existenţialişti ai secolului XX – Martin Buber, Nikolai Berdiaev, Simone Weil – au tematizat intens acest fel de întîlnire.

Cînd o astfel de întîlnire are loc, spune Martin Buber în celebrul lui eseu Eu şi Tu (apărut la Humanitas în traducerea lui Ștefan Augustin Doinaş), ieşi din varianta de lume instituită de raportul „Eu-ceva”, „Eu-lucru”, un Eu redus, el însuşi, de sfera obiectului. Te afli în lumea lui „Eu-Tu”, a relaţiei dialogale, în care fiinţa umană e solicitată în adîncul ei, unde nu e loc pentru superficial, dedublare, inautenticitate. „De îndată ce întîlnim un tu”, spune Nikolai Berdiaev, „lumea obiectivă se stinge şi lumea existenţei ni se revelează.” „Lumea existenţei”, a interiorităţii treze, creatoare, nu înseamnă o variantă a realului care marginalizează vizibilele, se retrage în fantezii subiective, scuteşte de făptuire în comunitate. E o lume plină de substanţă, dar în care curentul se inversează: posibilităţile ei se desfăşoară pornind dinăuntrul persoanei. Sensibilele capătă aici mai multă densitate şi savoare, mai mult sens fiindcă sînt manifestare a unor niveluri mai tari de realitate, fiindcă devin simbol. E un alt regim al fiinţei. E lumea interiorităţii iradiante.

De ce ne par miraculoase o mare iubire sau prietenie? Pentru că întîlnirea are loc atunci pe niveluri adînci ale celor două fiinţe, necunoscute relaţiilor şi conştiinţei periferice. Întîlnirea poate trezi sau intensifica, în fiecare dintre cei doi, zone ale propriei lor dimensiuni verticale. Fiecare pătrunde mai departe, mai lucid, mai activ în propria singularitate. Şi comunică – miraculos, în regimul interiorităţii – cu singularitatea celuilalt. Fiecare îşi descoperă – uimit, recunoscător – unicitatea faţă cu unicitatea celuilalt.

Iar în ascunsul acestei lumi, omul îl poate presimţi pe Partenerul ultim al interiorităţii lui. E atras de acel Tu oglindit în străfundul fiecărei persoane, al tuturor interiorităţilor. Cînd sufletul se riscă în propria adîncime, după transcendenţa acestui Unic tînjeşte. Potrivit tradiţiilor spirituale, unicitatea fiecărui suflet e calibrată pentru întîlnirea cu El şi nimic altceva n-o poate sătura cu adevărat.

În lumea-suprafaţă, în lumea obiectelor, vom afla cel mult efigia insuficientă, convenţională a divinului. Imaginile, manifestările, simbolurile Lui adecvate răsar, şi ele, tot în profunzimea experienţei spirituale, reflectă pînă în sensibil structuri revelate în intimitatea adîncă a întîlnirii. Dumnezeu nu are pur şi simplu loc în lumea-suprafaţă. Se află aici „incognito” (Kierkegaard), e străin, nerecunoscut, „obiectivat”, la limită respins, ucis. Nu aici i se poate găsi urma.

În Evanghelia după Matei, capitolul 6, Christos cere imperios răsucirea fiinţei de la regimul „străzii” la regimul „cămării”. Pune în opoziţie regimul exteriorităţii şi al colectivului − „făţărnicia” care se trîmbiţează pe uliţe şi „îşi primeşte plata ei” în acelaşi plan − cu regimul interiorităţii unde are loc întîlnirea cu suprema Interioritate. „Intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns...” Omul ori cel puţin spiritualul rîvneşte, cu o perseverentă tensiune, întîlnirea cu acest Interlocutor.

Dar Dumnezeu? Are el doar trăsăturile autonomiei absolute, ale suveranităţii? Suficient sieşi în infinitatea sa lăuntrică? Se pleacă El asupra unicităţilor umane doar cu o superioară bunăvoinţă? Nici revelaţiile religioase, nici gîndirea spirituală nu s-au mărginit să dea Supremului doar aceste trăsături. 

În sine însuşi, divinul cuprinde dubla mişcare a misterului şi a dezvăluirii. În absolutul lui, Dumnezeu aşteaptă totuşi pe un altul. Doreşte un altul cu care să dialogheze, căruia să-i comunice splendoarea sa. În inima omului El îşi oglindeşte chipul. Logosul lui întrupat se revelează pînă la moarte-înviere pentru a-şi recupera partenerul creat, pentru a-i întoarce faţa către Sine. Simone Weil spune undeva că Dumnezeu a creat numai persoane, fiinţe capabile să-l caute, să-i aştepte cunoaşterea, prezenţa. Pentru Berdiaev, a răspunde Creatorului înseamnă să fii, la rîndul tău, persoană creatoare, îmbogăţind dialogul cu El prin propria ta prospeţime, prin propria îndrăzneală spirituală. Tocmai fiind creator, omul poate răspunde revelaţiei divine, mai mult, o poate extinde prin transformarea conştiinţelor.

Raportul creator între divin şi uman cere libertatea persoanei. Acest raport poate iradia comunitar doar într-un mediu de civilizaţie dedicat persoanei şi demnităţii ei. Folosind religia într-un discurs brut, masificator, dictaturile şi populismele agresive subminează un astfel de mediu, încearcă să-l sufoce.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Credit foto Martin Buber: Wikimedia Commons