„Mîntuitoarea” idiocrație

În decembrie ’89, cînd încă se trăgea pe străzile bucureștene, am scos din tipografia Institutului Biblic primul număr al ziarului Vestitorul Ortodoxiei, publicînd acolo un articol numit „Adevărul vă va face liberi”. Adevăr și libertate. Le-am crezut împreunate chiar și sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Le-am socotit cu sfințenie asociate mai ales după ce s-a prăbușit comunismul. O viață de om, dacă trăiești îndeajuns, te poate duce de la o asemenea certitudine fundamentală direct în ceea ce i se opune. Am „apucat”  epoca „post-adevărului”, cînd o parte dintre români (și o parte nu tocmai mică din multe alte națiuni) văd libertatea democratică din UE și NATO ca pe o formă abominabilă de tiranie. Acești oameni nu se referă la propria condiție. Au dreptul să se exprime, să călătorească, să-și urmeze planurile profesionale. Lor li se pare însă că apartenența la UE și NATO reprezintă problema. Ba pentru că un miliard de oameni ar fi devenit cu toții activiștii fanatici ai „progresismului”, ba pentru că au impresia că România nu poate decide ce-i mai bine pentru ea acasă, întrucît este strivită de „dictatul” de la Bruxelles, unde se află sediile celor două organizații politice. Eram mult mai capabili să decidem ce ne trebuie sub turci, Habsburgi sau ruși. Sau ca sateliți ai URSS.

Sînt convingeri tari, instalate prin ani de propagandă „suveranistă” și soldate cu siguranța că sub Ceaușescu era mult mai bine, că prosperitatea venită și la noi în context european ne-ar fi mutilat tradițiile. Care tradiții? Nu e vorba de patrimoniu, pentru că niciodată n-au fost mai des și mai sistematic restaurate și conservate monumentele noastre de arhitectură sacră sau profană. Nu e vorba nici de limbă, pentru că „suveranistul” vorbește și scrie românește cu picioarele. Nu e vorba despre religie, pentru că BOR și toate celelalte culte legale n-au dus-o nicicînd mai bine decît în libertate, cu subvenții publice, sponsorizări private și fonduri europene, dar și cu trusturi de presă, edituri și prezența în programele școlare.

Cînd își socotește tradițiile periclitate, „suveranistul” român se referă deci la altceva. La dreptul de a disprețui știința și de a blestema aplicațiile ei medicale. La dreptul de te socoti buricul pămîntului, sursa civilizației, matricea energiei cosmice și adevărata Țară Sfîntă, ca loc de naștere al unui Iisus Hristos valah, în țoale geto-dacice și cu silueta mițoasă a lui Zalmoxis. La dreptul de a hrăni un complex simetric de persecuție: deși primatul tău universal e vizibil, nimeni nu ți-l recunoaște: sarmaua e și turcească, iia e și ucraineană, mărțișorul e și bulgăresc, există biserici de lemn și în Norvegia, bisericile lui Ștefan sînt gotice, Eminescu e ultimul romantic, antisemitul Paulescu n-a luat Nobelul pentru descoperirea insulinei pentru că doi canadieni au publicat mai repede în presa științifică același rezultat. Pretutideni nenoroc și rea-voință a străinilor haini.

Acum, acest delir sistematizat a ocupat nu doar Kremlinul, ci și Casa Albă. „Suveraniștii” sînt gata să ne impună meniul lor de conspirații paranoide, la pachet cu deplina lor confuzie mentală și morală, cu argumentul că acest tip de nebunie izolaționistă și agresivă are deja o axă supremă în „prietenia” dintre Putin și Trump, aplaudată de inamovibilul sabotor al UE, Viktor Orbán. Ieri, noul Mesia local era Georgescu. Azi, salvatorul națiunii e ușor hermafrodit, prin hibridarea dintre oacheșul Simion și dalba Gavrilă. Oricît m-aș freca la ochi, alături de milioanele de cetățeni încă normali, cărora nu li s-a urît cu binele, tot nu-mi vine să cred că viața noastră publică (și, la rigoare, destinul nostru comun) au ajuns să atîrne de asemenea tematici și personaje. Post-adevărul și pasiunea pentru dictatura „eliberatoare” de apă-hrană-energie au venit de hac bunului-simț elementar, provocînd convulsii ridicole, fracturi sociale masive și devieri spirituale aparent iremediabile. Mai rămîne ca dezvoltarea exponențială și iminent disruptivă a Inteligenței Artificiale să cadă ca o lespede peste galopantul nostru regres spre idiocrația cu ciucuri tricolori, proiectîndu-ne într-o distopie „perfectă”, unde omul ca atare nu-și mai poate găsi locul gîndit de la facerea lumii, dar „rromânul verde” se poate în fine desăvîrși.