Un sfîrşit de lume?

Mi-e teamă pentru SUA. Mai sînt treizeci şi opt de zile pînă cînd America ar putea pierde statutul de cea mai mare putere a lumii. Cam asta a susţinut Donald Trump jr. cînd a distribuit pe net mesajul: „Mai sînt treizeci şi opt de zile pînă cînd Zelenski îşi va pierde alocaţia”. Nu e aici în cauză supremaţia SUA în termeni de putere (economică, militară etc.). În cauză sînt prestigiul politic al Americii, condiţia ei de lider al democraţiei, ambele pîndite de îndoială. Să califici ajutorul SUA pentru lupta eroică a Ucrainei împotriva dictaturii lui Putin drept „alocaţie” e mai grav decît o proastă evaluare; e o mojicie cu efecte globale. Care nici măcar nu mai ţine de cinismul electoral, cînd Trump senior a afirmat (minţind): „Cred că Zelenski este cel mai bun vînzător din istorie... De fiecare dată cînd vine în țară, pleacă cu 60 de miliarde de dolari”. Mesajul distribuit de junior afişează o făloşenie grobă, oarbă faţă de prestigiul propriei ţări. În vremea asta o lume întreagă aşteaptă cu nelinişte să vadă ce politică internaţională va face tatăl dumnealui. Va cădea preşedintele businessman la învoială cu dictatorul invadator, criminal? În ciuda curajului ei neabătut, în ciuda luptei ei pentru ordinea democratică a lumii, în ciuda dreptului internaţional, va fi obligată Ucraina să facă concesii scandaloase?

În lumea de azi, democraţia nu stă tocmai bine. Vor fi „turbulenţe” grave în ordinea mondială, spun analiştii. Atingem sfîrşitul unei perioade de stabilitate, de reguli respectate şi de siguranţă. Despre sfîrşituri de lumi în cadrul istoriei sau chiar despre „sfîrşituri ale lumii” se vorbeşte mult astăzi. Într-o tribună din Le Monde (6 august 2024), istoricul Joël Schnapp arăta că apocalipsa a devenit o temă la îndemînă, invocată frecvent pe reţelele sociale şi în presa de larg consum. Cum se produce un eveniment acut, el e interpretat la scară universală, ca semn al unui apropiat sfîrşit.

Joël Schnapp menţiona, printre altele, uciderea unor şefi Hamas care a fost catalogată în comentarii pe web şi în ziarul britanic The Independent drept posibil punct de declanşare a Armageddonului. De partea sa, Jerusalem Post avertiza că agresivitatea militară a Iranului stîrneşte riscul unui Armageddon atomic. Ne putem aminti şi desele ameninţări ale lui Putin cu atacuri nucleare, prelucrate de propagandiştii Kremlinului ca distrugeri cosmice în care Occidentul „duşman şi decăzut” se va prăbuşi, iar adepţii regimului totalitar, „păstrători de spiritualitate pură”, se vor sacrifica şi vor fi mîntuiţi. Pînă şi ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris a furnizat ceva material eschatologic: calul mecanic în galop pe Sena, purtînd un călăreţ înfăşurat în semnele olimpice, a fost identificat – pe reţelele sociale – drept cavaler al Apocalipsului.

Cam mare, totuşi, diferenţa de nivel între evenimentele sus numite şi eschaton, cu simbolica lui de judecată transcendentă. Cele dintîi sînt zdravăn instalate în istorie, decurg din brutale manevre de putere, nu au deloc aroma trans-istoriei. Cînd Iisus enunţă semnele marelui sfîrşit, acesta presupune, dimpotrivă, discernămînt vertical, preschimbare, ruptură de condiţia mundană. În Apocalipsa 16, 12-19, Armageddon e locul bătăliei ultime între stăpînitorii aroganţi ai acestei lumi şi Domnul, în rigoarea Lui purificatoare: „Împăraţii lumii întregi se adună la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul”.

Or, se pare că pînă şi astăzi, într-o epocă de reflux al religiei tradiţionale, unii oameni îşi dau prea mare importanţă, se autoproiectează pe cerul arhetipal, pretind să-i facă temele lui Dumnezeu. Mai ales ideologii fundamentalişti, vocile rigoriste, combatanţii din formaţiunile politico-religioase îşi arogă regia eschaton-ului, distribuie locurile, rezervîndu-şi desigur rolurile „bune”, de mîntuiţi, ba chiar pe cele de judecători. Ne aflăm nu într-o epocă a desacralizării, ci a unei sacralizări de joasă înălţime, care să le satisfacă regizorilor autoproclamaţi setea de superioritate în istorie.

Imaginarul eschatologic are însă o arie mai largă de adepţi. Sînt cei care compensează năpastele existenţei prin construcţia mentală a unei lumi perfecte: utopie, „epocă de aur”, „mileniu”, situate undeva la capătul istoriei. Celor care adoptă scenariul le place să-şi închipuie că vor asista – ca indivizi, cu facultăţile lor nepreschimbate – la suprimarea timpului şi a istoriei, că vor avea parte de o fericită „transcendenţă plană”.

E ceea ce susţine (cu importante corecţii) şi Vladimir Soloviov în celebrul lui text Povestire despre Antichrist (1900), unde dă propria versiune a marelui sfîrşit, în concordanţă cu filozofia lui religioasă. Povestirea e o „dramă” (termenul apare în text), unde personaje simbolice joacă, în regia filozofului, înfruntarea finală: un fals Christos, strălucitor, dă umanităţii o „împărăţie” unde asigură pacea, hrana tuturor şi delectarea cu spectacole mirabile. Referinţa la ispitirile lui Iisus de către diavol şi înrudirea cu episodul „Marelui Inchizitor” al lui Dostoievski sar în ochi. Împăratul vrea să realizeze unirea ramurilor creştine într-o Biserică universală al cărei cap sacru să se instituie. E ceea ce ar închide complet transcendenţa plană într-o înşelătoare perfecţiune. La „conciliul ecumenic” pe care îl prezidează, doar puţini, conduşi, pentru cele trei comunităţi, de Papa Petru al II-lea, stareţul Ioan şi doctorul Pauli, i se opun. Cei trei demască uzurparea adevăratului Christos, refuză suprimarea verticalei transcendente. Autocraţia Antichristului se prăbuşeşte, iar Christos, în condiţia Lui împărătească, se coboară pentru a domni împreună cu credincioşii săi o mie de ani. Literar vorbind, „piesa” lui Soloviov e atrăgătoare, critica falsului mileniu are expresivitate. Rămîne totuşi ciudata pretenţie a filozofului de a „previziona” cu o precizie administrativă modul de îmbinare între istorie şi trans-istorie, de a-l organiza terestru. Pe cînd Apocalipsa biblică fulgeră misterioase rupturi şi transfigurări.

În volumul Sfîrşitul lumii. O istorie fără sfîrşit, Lucian Boia are altă perspectivă: îşi ia materialul de studiu din marile civilizaţii ale lumii, dar analiza sa se concentrează pe utilitatea socio-culturală a temei. Urmăreşte felul în care diferitele ei variante modelează mentalul colectiv şi contribuie la schimbarea proiectelor de societate. Potrivit istoricului, motivul sfîrşitului lumii – cu alaiul său de mari frici şi speranţe – e necesar pentru a menţine vitalitatea în istorie a unei societăţi, „pentru a critica ori a nega prezentul şi a pregăti astfel viitorul”.

Dincolo de apocalipse cu funcţie socială, de cele comunitare, imaginate de marginalii istoriei ori de gînditorii religioşi, există o „apocalipsă” care, pentru gîndirea şi experienţa spirituală, se poate împlini indiferent de timp. E elanul persoanei spre Pol, experienţa întîlnirii intime între Cel preaînalt şi inima profundă. E „apocalipsa interiorităţii” orientată spre marea dezvăluire finală.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.