Coreea de Nord – un exerciţiu de masochism

Am vrut de mult să vizitez Coreea de Nord, pentru a regăsi o frîntură dintr-o lume pierdută, o lume pe care o vedeam înrudită cu aceea pe care am trăit-o cu toţii înainte de revoluţie şi care mi-ar fi putut permite o mai bună înţelegere a ambiţiilor megalomane ale lui Ceauşescu.

Se ştie că ideea nefastă, pentru noi şi în cele din urmă și pentru el, a Tezelor din iulie 1971, de a pune capăt liberalismului cultural de care societatea românească se bucurase în anii imediat premergători şi de a impune realismul socialist ca bază a culturii, a fost un rezultat direct al vizitei făcute de dictator în China și în Coreea de Nord și al admiraţiei pentru filosofia „Juche“, de bazare a dezvoltării economice pe propriile resurse. Această autoimpusă autarhie a fost, în cele din urmă, și cauza dezastrului economic al anilor ’70 și a sfîrşitului violent al lui Ceauşescu. În Coreea de Nord, ea este însă doctrină de stat şi se bucură chiar și de un impunător monument în centrul Capitalei.

Născut în România și trăind acolo pînă la cîteva luni după revoluție, am o destul de bună idee a vieții într-o țară comunistă, dar și simpatie pentru situația dificilă a celor care au neşansa să trăiască într-o societate în care democraţia este doar mimată. Am admirat întotdeauna faptul că oamenii se pot bucura de viaţă indiferent de greutăți și am plecat la drum în Coreea de Nord cu intenţia de a fotografia momente din ceea ce, în general, asociem cu viața „normală“, cotidiană – peisaje stradale, muncă, relaxare, rîs, socializare, căsătorii etc. – și de a realiza un eseu fotografic ce ar putea arăta o latură umană a acestei societăţi închise, fie și în limitele impuse de regimul strict nord-coreean.

Am realizat astfel de eseuri în mai multe țări și am sperat că prin explicarea motivelor călătoriei mi s-ar permite mai multă libertate, mai ales că am declarat de la bun început că sînt fotograf și că nu sînt dispus să cumpăr o excursie dacă nu mi se dă voie să fotografiez mai mult decît turistul mediu. Am sperat, de asemenea, că puterile mele argumentative și invocarea interesului meu real față de fotografia de calitate ar putea convinge gazdele mele să-mi permită să surprind și clipe de viață autentică, spre deosebire de vizitele aranjate, ceremonioase, nu mult deosebite de cele pe care le fac demnitarii locali.

La urma urmei, secția lor de propagandă externă ar trebui să fie suficient de inteligentă să-și imagineze că nimeni nu este interesat să vadă constant statuile de bronz ale liderilor nord-coreeni sau piețele uriașe, goale, de la Phenian. Călătoria ar fi fost, de asemenea, o descindere în propriul trecut, o încercare de a reconsidera atmosfera din anii mei de tinerețe, prin ochii cuiva trăit de-acum 25 de ani în Occident. Desigur, eram conștient de faptul că au existat diferențe între țările socialiste, dar mă așteptam să recunosc multe dintre caracteristicile socialismului românesc, în ciuda unei diferențe temporale de mai bine de un sfert de secol.

Și cît de mult m-am înșelat… Gradul de control la care e supus turistul individual este greu de imaginat. Chiar cererile cele mai inofensive au fost chestionate și, în cele mai multe cazuri, respinse. Am încercat să-i conving pe ghizi că vreau doar să dau societății nord-coreene o față umană, însă libertatea lor de acțiune (dictată în mod cert de serviciile secrete) s-a dovedit extrem de limitată. De exemplu, cînd am menționat că aș dori să fotografiez pescari amatori de-a lungul unui rîu, comentînd că o asemenea fotografie ar arăta doar oameni relaxîndu-se în timpul lor liber, poate chiar mai liberi decît omologii lor occidentali (da, am exagerat aici un pic de-mi venea și mie să rîd de enormitatea debitată), deoarece în Occident ar fi avut nevoie de un permis de pescuit, am fost ignorat total de ghidul care mi-a spus că totul poate fi interpretat politic. Mai tîrziu, în timp ce vizionam un documentar al lui Adelin Petrișor despre Coreea de Nord, am văzut ghidul nord-coreean explicîndu-i cum că pescuitul ar putea fi văzut ca un semn al penuriei de alimente.

De fapt, și cînd am fost luat de la gară de cei doi ghizi, ghidul principal a sugerat că ar trebui să ne oprim la statuia lui Kim Il Sung să-i prezentăm omagiile. M-am gîndit că aș putea cîștiga timp bifînd vizita obligatorie pe drumul de sosire, așa că am fost de acord. Ajuns în fața statuii monumentale, tînărul ghid mi-a explicat că nu-l pot fotografia pe Kim I decît din față și apoi mi-a sugerat să mă înclin așa cum o făcea și el. Cu o mină extrem de serioasă, i-am replicat că nu pot fi de acord fiindcă am jurat credință reginei (pe baza celei de-a doua naționalități ale mele).

Mi s-a refuzat o simplă plimbare prin centrul Phenianului (nici n-am îndrăznit să cer să fiu dus într-o suburbie muncitorească), deși nu mi-am dorit altceva decît să fotografiez copii jucîndu-se ori tineri plimbîndu-se într-un parc. În Wonsan, la doar cîteva sute de metri de restaurantul în care urma să mîncăm, am văzut un cuplu matrimonial ieșind dintr-un parc plin de flori pe o vreme superbă. A trebuit să trecem pe lîngă ei, să parcăm în fața restaurantului fără a ne putea întoarce înapoi, cu motivația: „Știu un loc la Phenian unde sînt întotdeauna nunți. Puteți să fotografiați cînd vom ajunge acolo“. Văzînd însă o femeie purtînd un tort decorat pentru nuntă, am ignorat prohibiția ghidului, am traversat strada în goană și am încercat să fotografiez. Ghinion. În mod incredibil, femeia a luat-o la goana spre un tăpșan, unde în fața unui copac a lăsat jos tortul. Am așteptat să-l ridice și să o fotografiez purtîndu-l spre restaurant, dar ghidul, care mă ajunsese din urmă, mi-a explicat că femeia, cu fața în continuare spre trunchiul copacului, nu vrea în ruptul capului să apară în fotografie, nici măcar de la spate.

De fiecare dată cînd mi s-a permis să ies din mașină a fost nevoie de mai puțin de un minut pentru ca în special cel de-al doilea ghid – o tînără și, de altfel, foarte şarmantă nord-coreeană – să mă grăbească și să mă îndemne să terminăm fiindcă altfel întîrziem programul. Am realizat, de asemenea, că uneori problema nu a fost neapărat că am fotografiat, dar că o făceam în aer liber și nu din spatele ferestrelor mașinii. În acest sens, după cîteva zile am înțeles strictețea ghidului, deoarece odată, cînd mi s-a permis să ies din mașină pentru a fotografia țărani cultivînd orez pe un cîmp, un militar s-a apropiat de vehicul, l-a chestionat pe ghid cu privire la activitatea noastră și apoi și-a notat numărul de înmatriculare al mașinii, numele ghidului și datele agenției de voiaj organizatoare.

Rapsodia Română și Kim Jong-Il

Călătoria a avut însă și o latură amuzantă și românească. Anunțîndu-l pe unul dintre bunii mei prieteni de la München, Cornel Ionescu, cunoscutul muzician, muzicuțist și, de fapt, poli-instrumentist, că voi pleca în Coreea de Nord, acesta, vădit excitat, mi-a trimis imediat un e-mail al unei admiratoare care îl informa că într-un fel de bibliotecă muzicală din Phenian se află piese favorite ale lui Kim Jong-Il, printre care și Rapsodia Română a lui Enescu, în interpretarea lui Cornel Ionescu la muzicuță în loc de vioară. I-am spus ghidului povestea și, deși mi-a mărturisit că nimeni nu făcuse pînă atunci o cerere atît de bizară, cum nu era vorba de nimic susceptibil de a fi politizat, vizita s-a aprobat. N-a durat mai mult de cinci minute, cu tot cu traducerea doleanței mele și căutarea respectivă în baza de date a institutului pe un calculator cam vechi, și dintr-o dată am văzut pe ecran „Romanian Rhapsody – Georges Enesco”, în timp ce din căști se revărsau acordurile muzicuței lui Cornel Ionescu.

Din fericire, și aici am mai putut deduce cîte ceva din falia dintre aparență și realitate în societatea nord-coreeană. Așezat în fața computerului, către mine s-a apropiat un angajat al bibliotecii însoțit de un grup de bărbați cu aer asiatic, dar necoreean, în costume. „Nu vă supărați, avem o delegație vietnameză și vrem să le arătam colecția noastră de muzică populară vietnameză. Puteți aștepta puțin? Între timp vă putem pune la dispoziție sala de audiții – știți, aici venea și «Iubitul conducător». E izolată și are un sunet excelent.” OK, l-am urmat pe ghidul care m-a întrebat ce vreau să ascult. Nu l-am testat cu Zappa, Stevie Vai sau măcar Led Zeppelin și l-am lăsat să aleagă el. Și după Pavarotti și încă un concert clasic a venit și surpriza: Moranbong, trupa de fete care cîntă un fel de amestec de pop și marș militar. Da, nu erau chiar The Runaways, dar pentru Coreea de Nord e deja un pas înainte (și o încîntare pentru ochi).

Aș fi avut însă o întrebare: de ce era nevoie să le arate colecția de muzică populară vietnameză pe computerul meu cînd, de fapt, mai erau cel puțin 50 de computere în sală?

Pe de altă parte, trebuie recunoscut că programul zilnic a fost deosebit de încărcat și că agenția coreeană de turism care a organizat vizita a făcut un plan extrem de plin și respectat la minut, ultimele zile avînd chiar și cîte șase obiective.

Coasta de est, în special Kumgangsan, Munții de Diamant, pe care mi-i aminteam, de altfel, dintr-un documentar prezentat la cinema în anii copilăriei, e superbă, cu cețuri care acoperă văile împădurite și se întind uneori pînă spre vîrfurile munților. Acolo mi s-a spus, de altfel, că pot fotografia și filma cît vreau și cum vreau, însă cînd am propus să luăm barca pentru a ajunge la insula cu pavilion din mijlocul lacului am fost din nou refuzat.

Seara, la hotel, am remarcat în fața intrării un splendid mozaic de circa șase metri pătrați înfățișîndu-i pe Kim I și Kim II. Din cameră, însă, unghiul nu era suficient de bun, așa că noaptea tîrziu am ieșit pe coridor, am deschis fereastra și am sărit cu trepiedul pe balconul îngust, reușind o serie de fotografii care manifestau mai mult respect pentru primii doi conducători ai Coreei de Nord.

Agricultura pare a fi foarte extensivă, în sensul că orice metru pătrat de pămînt cultivabil e exploatat, însă suferă de o lipsă aproape totală de mașini agricole. Satele, „sistematizate“, nu dau aparența de bogăție, dar în nici un caz nu arată mai rău decît unele sate văzute în Asia, să zicem în Filipine. Lucru pe care dacă l-ar ști autoritățile nord-coreene poate că n-ar mai încerca să poarte turiștii numai prin CAP-urile fruntașe, unde toți vizitează aceeași casă-model.

Atmosfera generală este însă de teamă generalizată și de respingere a contactului cu turiștii. Oamenii se tem să apară în fotografii, fiindcă li se spune că pozele pot fi utilizate ca propagandă anti-regim, și rar se întîmplă să vezi un zîmbet pe fața unui localnic. În cazul meu, a durat patru zile pînă să fiu strigat de niște pionieri: „Hello, what is your name?“ și să mi se zîmbească larg. Cît de diferit față de atitudinea pe care am întîlnit-o întotdeauna în China și, în general, în Asia…

Copiii respectivi nu mi-au părut a fi încă suficient de îndoctrinați pentru a evita contactul cu străinii și de ei mă leagă o altă impresie. La Wonsan mi se interzisese să fotografiez un cuplu care ieșea din parcul central, cu promisiunea că la Phenian voi avea sigur ocazia. Și, într-adevăr, ieșind dintr-un muzeu am văzut o piață largă, cu o fîntînă arteziană în mijlocul unui lac și un cuplu matrimonial. I-am urmărit pe cei doi, care m-au ignorant total, lucru bizar față de comportamentul oricărui cuplu întîlnit în țări unde turiștii străini sînt rari (gen Kîrgîzstan, Tadjikistan etc.). Ce m-a satisfăcut însă a fost fundalul fotografiei, pe care cei doi cerberi care mă însoțeau nu l-au avut în vedere. Acolo, pionierii, aplecați asupra lacului, își umpleau canistrele de plastic cu apă, semn că și la ei întreruperile curentului electric fac ravagii mai ceva ca în România anilor ’80.

Propaganda și războiul civil

Televizoarele din camerele pentru străini au cîteva canale chinezești, unul rusesc și Al-Jazeera, în timp ce nord-coreenii se pot bucura de un singur canal oficial, pe care l-am vizionat din cînd în cînd în foaierul hotelului. Așa cum era de așteptat, multă propagandă și vizite de lucru.

Într-o noapte, neputînd adormi, am dat drumul la televizor, curios să văd ce canale pot viziona. Pe canalul rusesc era un talk-show interesant despre o propunere de reamplasare a statuii lui Felix Dzerjinski, fondatorul poliției secrete sovietice, în fața sediului FSB din Piața Lubianka (peste 60% pentru), însă pe Al-Jazeera banderola din josul imaginii anunța fuga a doi soldați nord-coreeni peste frontiera chineză și faptul că au cerut azil politic în Coreea de Sud.

Era cred abia a treia sau a patra noapte petrecută pe pămînt nord-coreean și deja începusem să mă simt inconfortabil de la noianul de minciuni și propaganda debitate de cei doi ghizi cărora le răspundeam că, trăind în România, știu foarte bine ce e adevărat și ce e minciună. În fiecare zi încercam să le prezint celor doi adevăruri alternative, protejat de faptul că ar fi fost logic ca cei doi gardieni să păstreze toate acestea pentru ei înșiși, deoarece dezvăluind serviciului secret spusele mele ar admite implicit cunoștințe subversive. În același timp, știam că în Coreea de Nord a fi străin nu este nici o apărare împotriva represiunii statului și că poți merge la închisoare (vezi exemplul americanului Otto Warmbier care m-a făcut să privesc altfel saltul peste fereastra de la hotelul din Wonsan), iar asta pentru mulți ani, fără vreun motiv serios și fără a ști cine și din ce motiv a luat decizia.

Mă gîndeam să-mi reduc serios șederea, renunțînd la oricum rarele ocazii de a fotografia, și să revin la siguranța și normalitatea pe care le-ar fi reprezentat China. Dimineața am decis să testez ghidul principal, să-i spun povestea cu fuga celor doi soldați și să savurez reacția sa. Mr. Kim a sărit: „Unde ai auzit asta? Cum s-a întîmplat? Mai ai și alte date?”, a întrebat el, părînd foarte curios și dezvăluind că doar noi, străinii, avem acces la canalele non-coreene.

Apropo de propagandă, versiunea nord-coreeană a războiului civil din 1950-1953 are ca punct de plecare un presupus atac al armatei americane, iar ghizii de la cele două muzee vizitate nu au suflat nici o vorbă despre participarea armatei chineze, soldată cu un număr de morți sau răniți estimat la 900.000. Cînd le-am pomenit celor doi ghizi de cifrele de mai sus, frumoasa ghida a sărit imediat: „De unde știi asta? Din ce cărți? Americane?”.

Un regret personal e că nu mi s-a permis fotografierea în interiorul muzeului dedicat războiului Coreei din Phenian, sala principală fiind o impresionantă mostră de realism socialist arhitectonic.

Nici occidentalii care trăiesc la Phenian nu sînt mai puțin paranoici ca locuitorii nativi. Într-o seară era pe listă un spectacol la circul de stat și am fost așezat pe rîndul străinilor, încadrat de cei doi ghizi. Nu am văzut decît două doamne cu aparență caucaziană și am încercat să fac conversație peste ghidul meu. Le-am întrebat de unde sînt și mi-au răspuns: Anglia și Franța. „Aha, ça veut dire qu’on peut s’entretenir en français“, la care vorbitoarea de franceză a replicat că e mai bine să vorbim engleza fiindcă altfel ghidul nu înțelege și s-ar putea ca ea să aibă probleme. Am aflat că una dintre ele reprezenta o agenție europeană care dona medicamente Guvernului comunist nord-coreean și m-am gîndit cît de stupidă trebuie să fie politica Occidentului față de Coreea de Nord.

Dacă cineva acceptă că totul poate fi politizat și utilizat în propagandă, s-ar putea spune că poate m-am bucurat de un pic de libertate. Dacă această libertate a fost, în cuvintele ghidului principal, „cea mai extinsă de care s-a bucurat un turist vreodată“, atunci sper că ceilalți turiști nu au fost fotografi și nu au dorit altceva decît să vadă peisajul.

O veche zicală (nu chiar adevărată) spune: „Camera nu minte“. În cazul Coreei de Nord e imposibil să nu fii supus unei manipulări masive. Imaginile oricărui fotograf care a documentat Coreea de Nord, chiar dacă poartă automat amprenta stilului propriu, sînt în cea mai mare măsură o operă de propagandă departe de realitate, fie ea trunchiată și trecută prin filtrul propriu, și de variațiunea pe care ar trebui s-o prezinte un eseu fotografic despre o țară. Proporția de momente spontane față de cele permise ori regizate de către gazde e infimă și fiecare fotograf ar trebui să aibă decența să o recunoască.

Pentru a rezuma lucrurile, pentru mine, care am venit în Coreea de Nord cu dorința reală de a realiza pur și simplu fotografie de calitate, experiența a fost un adevărat exercițiu de masochism.

(varianta integrală pe dilema.ro)

Corneliu Cazacu este fotograf.