Apoteoza cuvîntului

Antonin Artaud, poet și dramaturg avangardist bolnav de schizofrenie, povestește că a văzut, într-un episod psihotic, cum propria-i față se detașează de cap și se îndepărtează, plutind, ca o mască sau ca o „membrană lubrifiantă”; în altul, însăși conștiința pățește același lucru, poetul descriind „radiculele care tremură la coada ochilor minții”. Într-o astfel de stare intens patologică de hiper-reflexivitate, de hiper-cerebralism, atenția suferindului se întoarce dinspre lume către sine, capabilă fiind să decupeze și să obiectifice cele mai personale și subiective aspecte ale experienței. Procesul de introspecție din afară include voluntara conștiență de sine plus anumite anomalii (mai) spontane legate de conștiință și de centrul atenției. Hiper-reflexivitatea este însoțită de alienare – adică de detașare, devitalizare, descompunere și distanțare, semne ale diminuării prezenței atît a sinelui, cît și a lumii externe. „Văd toate lucrurile ca printr-un telescop, mult mai mici și la foarte mare distanță, dar nu obiectiv mai mici, ci mai mult în mintea mea [...] mai puțin conectate între ele și cu mine, ca să spun așa […] culorile sînt mai șterse, la fel și semnificația [...] totul e foarte departe [...] e mai mult o distanțare mentală”, descrie un pacient senzația de irealitate stranie cu care trăiește.

Acestea două, hiper-reflexivitatea și alienarea, sînt trăsăturile-cheie pe care schizofrenia le are în comun cu (post)modernismul artistic, literar și filozofic, spune Louis Sass în volumul Madness and Modernism (la care m-am referit și în articolul precedent din revista Dilema), iar cele 500 de pagini ale cărții, scrise mărunt și nespațiat, sînt o demonstrație erudită și strălucită a acestei teze. Autorul analizează cazuri medicale istorice și cazuri recente (din propria experiență de psiholog clinician), le izolează caracteristicile și identifică trăsături similare în manifestele și manifestările artistice (proză, poezie, dramaturgie, filozofie, pictură) din secolul XX european. El remarcă influența profundă asupra societății, deja începînd cu 1800, a unui număr crescînd de personalități culturale cu schizofrenie (Hölderlin, Nijinski, Artaud), aproape schizofrenice (Gérard de Nerval, Alfred Jarry, Raymond Roussel, August Strindberg) sau puternic schizoide (Baudelaire, Nietzsche, Van Gogh, De Chirico, Dalí, Wittgenstein, Pessoa, Kafka, Beckett), ale căror atitudini artistice nu pot fi considerate, desigur, simple reflexe ale bolii, dar nici nu pot fi separate de felul lor de a fi.

În articolul precedent m-am referit la relația dintre limbaj și schizofrenie, ilustrînd cele trei tendințe (desocializare, autonomizare și secătuire) ale discursului unui bolnav, așa cum au fost ele identificate de către psihologul și profesorul universitar american în urma interacțiunii cu pacienții săi. În acest articol aș vrea să arăt, atît cît îmi permite spațiul, cum Sass își extrapolează descoperirile pe o mică porțiune din tărîmul cultural. Anume, în atitudinea (post)modernistă față de limbă (Roland Barthes și Jacques Derrida), în care el detectează procesul de autonomizare, observat în dialogurile cu bolnavii. Pentru împrospătarea memoriei cititorului, precizez că autonomizarea este tendința limbii de a-și pierde rolul de instrument al expresiei și de a deveni, în schimb, centrul atenției, controlor independent al vorbirii și înțelegerii. Direcția în care o ia comunicarea unui schizofrenic poate fi dictată capricios de aspecte irelevante pentru sens: sonoritatea unui cuvînt sau doar a unei secvențe de sunete, ori aspectul său grafic pe pagină. Unii pacienți simt că vorbirea se separă de ei și pare o înregistrare a vocii altcuiva, pentru alții scrisul devine o entitate independentă, iar cuvintele răsar din neant în cîmpul vizual.

Curentele avangardiste din modernism favorizează întoarcerea către sine și explorarea proceselor vieții interioare („Scriitorul exprimă. El nu comunică. La naiba cu cititorul obișnuit”, spune un manifest). Logica și rațiunea sînt respinse și înlocuite cu iraționalul și absurdul, considerate mai autentice. Limba nu mai este liant social, ci o entitate de sine stătătoare care se „eliberează” de „tirania” tradiționalei sale funcții de comunicare și se impune ca obiect independent al atenției și unică sursă de sens. Raporturile clasice din ecuația autor-operă-cititor se transformă radical: autorul se distanțează de text pînă dispare („moare”, după cum proclamă Roland Barthes), lăsînd textul să vorbească pentru sine. Limba îl exprimă acum pe individ, literatura devine scriitură, autorul se preschimbă în scriptor – un instrument impersonal, un canal de comunicare: „Limba este cea care vorbește, nu autorul”, susține semioticianul francez. Pe de altă parte, avem pacientul cu schizofrenie, care simte că nu el este agentul comunicării: „Repet adesea aceleași cuvinte, dar nu înseamnă aceleași lucruri... Nu înțeleg absolut nimic din ceea ce spun... Și mă opresc doar pentru că s-a terminat propoziția”, descrie unul. Există o predispoziție pentru un soi de desprindere de propriul flux al vorbirii sau scrierii, perceput ca substanță străină, și nu ca mijloc de exprimare a sensului asupra căruia omul are deplină putere: „Mă dezorientează faptul că scriu, nu fac distincție între a scrie ca autor și simplul act de a forma litere”, relatează altul.

Această centralitate a limbii este dusă la extrem de Jacques Derrida care, observă Sass, ne atrage constant atenția asupra felului în care arată literele scrise pe o suprafață și, de asemenea, asupra calităților acustice ale cuvintelor, în care găsește nu numai fel de fel de omofonii (un fel de cabală fonetică, aș spune eu: „de exemplu, Hegel în franceză sună practic la fel ca l’aigle”, „vultur”), ci și vestigiile pe jumătate absente (sau pe jumătate prezente) ale sensurilor pe care un cuvînt le-ar fi avut în alte contexte. Derrida le numește urme. Volatile și capricioase, ele duc mereu la alte urme, într-un proces care seamănă foarte bine cu glossomania din schizofrenie (ilustrată în articolul meu precedent). Ceea ce contează e doar „jocul limbii”, adică asocierile care se ramifică la infinit, independent de intenția autorului. Nici nu e nevoie de cuvinte întregi – orice silabă, grup de litere sau literă se califică pentru joc: „Prin anumite forțe de asociere, cuvintele «prezente» într-un discurs sînt conectate la toate celelalte cuvinte din sistemul lexical, indiferent dacă acestea apar ca atare sau nu... Ele comunică cu totalitatea vocabularului prin jocul lor sintactic și, cel puțin, prin subunitățile care intră în alcătuirea a ceea ce noi numim cuvînt”. Găsim aici, spune Sass, o exemplificare clară a descrierii pe care Roland Barthes o dă literaturii moderne, în care autorul se dizolvă în fața apoteozei Cuvîntului care „strălucește cu o infinită libertate, gata să proiecteze infinite conexiuni posibile și nesigure”.

Pentru Derrida, actul vorbirii este experiența angoasantă, dar însuflețitoare a pierderii controlului: vorbitorul urmărește pasiv cum „toate sensurile posibile se înghesuie” ca să treacă prin „canalul fonator necesarmente îngust”, înghiontindu-se reciproc, dar, în același timp, „chemîndu-se unul pe celălalt, provocîndu-se, din senin și parcă involuntar, într-un soi de hiperacumulare de semnificații, o masă de ambiguitate pură în fața căreia creativitatea Dumnezeului celui clasic pălește întru totul”. Ideația bogată provocatoare de blocaje verbale este, pe de altă parte, o altă caracteristică a schizofreniei: Antonin Artaud descrie un fel de spasm glotic rigidizant, o contractare care îi „blochează gîndurile pe dinăuntru [...] gîndul, expresia se oprește pentru că fluxul e prea violent, creierul vrea să spună prea multe lucruri la care se gîndește deodată, zece gînduri în loc de unul dau năvală spre ieșire, creierul vede tot gîndul deodată, cu toate detaliile lui, și mai vede toate unghiurile în care ar putea să se poziționeze”.

Pentru Derrida, nu vorbirea reflectă esența limbii, ci scrisul, care pe nedrept a fost considerat un simplu mijloc de codificare a vorbirii. Semnele scrise au o viață proprie, independentă de autor și de cititor, la distanță în timp și spațiu de ei, eliberate de nevoia de a semnifica ceva. O astfel de viziune, spune Sass, te încurajează să reacționezi la orice mesaj lingvistic (sau parte a acestuia) ca atunci cînd găsești o bucată de hîrtie pe stradă – ar putea să fie scrisă de oricine și adresată oricui sau nimănui, în legătură cu orice sau cu nimic. Cuvintele, așadar, sînt tratate ca niște obiecte străine, misterioase, la care observi mai întîi particularitățile prezenței fizice, apoi te gîndești la toate sensurile posibile pe care le-ar putea avea orice parte a mesajului. Atitudinea e una depersonalizată, ruptă de orice simț al contextului social comun, care se regăsește în schizofrenie: unii pacienți spun că, adesea, cuvintele au o textură proprie, care diferă de cea a lucrurilor pe care le denumesc; pentru alții, cuvintele sună a gol, părînd niște plicuri care nu conțin nimic și care nu trimit la obiecte sau entități din lume.

Volumul lui Louis Sass este valoros nu numai pentru psihologi și neuropsihiatri (care trebuie neapărat să îl citească, și lor le spun că, în capitolul final, este abordată și baza biologică a acestei psihopatologii), ci pentru oricine se ocupă (sau e doar interesat) de literatură, teatru, filozofie și artă. Cartea este infinit mai bogată decît pot sugera cele două articole dedicate ei, luate împreună, și ar fi o imensă nedreptate ca publicul cititor să înțeleagă, în urma lor, că nebunia și modernismul ar fi, în punctele lor esențiale, totuna. Sau că autorul denigrează în vreun fel curentul artistic menționat, ori susține că avem de-a face cu artă sau cultură schizofrenică. Nici că glorifică boala ca factor favorizant al creativității artistice sau acuză că viața în epoca modernă provoacă forme schizofrenice de psihoză. Pe de altă parte, nebunia și modernismul (care apar, totuși, asociate în titlu) nu trebuie privite ca fenomene total separate unul de celălalt pentru că, „la fel ca orice ființă umană, indivizii schizofrenici și schizoizi sînt modelați de contextele culturale în care trăiesc și pe care, în același timp, le pot influența prin contribuțiile lor”. Paralela nu propune vreo ipoteză etiologică, ci are ca scop descrierea și elucidarea structurii experienței și expresiei schizofrenice. Identificarea posibilelor relații cauzale dintre cele două (subiect de care autorul se apropie, cu prudența omului de știință, în epilog, unde examinează această boală în dimensiunea ei interculturală și istorică) este o întreprindere fascinantă, dar dificilă, una în privința căreia Sass se declară, în esență, agnostic.