Dincolo

Cititorul atent va fi observat, presupun, că articolele mele din ultimele patru luni au un fir comun: perceperea, segmentarea și identificarea experienței (prin concepte și nume). Am început cu percepția, la naștere, a sunetelor din limbă și felul în care nou-născutul găsește granițele dintre cuvinte, apoi dintre silabe, în fluxul sonor continuu reprezentat de vorbire. Apoi am abordat percepția culorilor din spectrul solar. Am văzut că expunerea la vorbire (proces cultural) și la lumină (proces natural) declanșează dezvoltarea, în creierul uman, a unui sistem conceptual generativ autosuficient, prin care detectăm tipare în mediul intern și extern, într-o învățare de tip statistic. În ambele procese, segmentarea unor fluxuri altfel neîntrerupte are la bază un mecanism comun: percepția categorială. Spectrul solar și cel sonor au variații de lungimi de undă specifice, iar creierul grupează elementele percepției în clase. Un sunet dintr-o silabă e, de fapt, o serie de variante, mai mult sau mai puțin reușite, de pronunție a acelui sunet, numite alofone. Tot așa, roșul sau oricare altă culoare din curcubeu (ROGVAIV) cuprinde o plajă de nuanțe de roșu, mai palide sau mai accentuate. Creierul grupează alofonele și nuanțele în jurul unui prototip (cel mai reușit exemplar al clasei sale), estompînd variația din interior și accentuînd diferența, astfel încît granițele să devină accesibile și să permită formarea conceptelor care apoi primesc nume.

Am expus, ulterior, ideile formulate independent de doi profesori universitari de sex opus, de naționalități diferite (canadiană/poloneză) și din domenii diferite (psihologie/biologie moleculară), care reprezintă, de fapt, reinterpretări actuale ale unei ipoteze lingvistice mai vechi („Sapir-Whorf”) despre felul în care conceptele și numele influențează percepția realității. Psiholoaga canadiană susținea că emoțiile țin de realitatea socială (una construită de om, opusă celei fizice), iar biologul polonez critica aspru prezența în vocabular a cuvintelor referitoare la entități iluzorii (înger, sfinx), care ne-ar forța astfel să credem în existența acestora. Ce nu am spus anterior și vreau sa remarc aici e atît: Whorf își selectează exemplele cu precădere din rîndul categoriilor perceptuale (vizuale: numere/pluralitate, culori, forme geometrice), care depind de biologia umană, ceea ce face ipoteza care-i poartă numele foarte greu de demonstrat (probabil imposibil, fiind părtinitoare din start). Deci nu e o idee bună să aduci emoțiile în discuție, pentru că au același substrat biologic. Universitarul polonez, pe de altă parte, se referea la concepte construite (identitate, suflet), dar nu demonstra nimic, doar afirma, constatînd sumbru că „disciplina militară” a tandemului vocabular-sintaxă ne limitează gîndirea. Însă ambii erau de acord că, din pricina limbii, trăim mai mult în capul nostru.

În fine, în textul de luna trecută l-am lăsat pe Whorf să vorbească, rezumînd o parte a unui articol foarte lung („Language, Mind, and Reality“ / „Limba, mintea și realitatea“), inspirat de filozofiile orientale, pe care americanul îl scrie, cuprins de cancer, la sfîrșitul vieții. Perspectiva lui, focalizată punctual, de-a lungul celor 44 de ani petrecuți pe Pămînt, pe ebraica biblică, gramatica tribului Hopi, dialectele Nahuatl, descifrarea scrierii civilizației Maya și reconstrucția limbilor uto-aztece, devine aici globală. Arată că limba și natura sînt înrudite intern; ambele conțin nume-formă (Nama-Rupa) și se supun unei logici/ordini subtile universale; sînt aranjate ierarhic, în progresie de planuri tot mai complexe, dincolo de care, în hiperspațiu, dar și subatomic, se află Arupa – cîmp de energie creatoare alcătuit din posibilități de structurare –, intuibilă în limbă, muzică și matematică, și care așteaptă să fie descoperită de toate științele, pe care le va unifica.

Dintre ideile autorului american, aceasta din urmă e, în general, ignorată. Locul central în literatura științifică, pînă în prezent, e ocupat de modul în care limba maternă predetermină ce observăm sau nu în lume, și cum gîndim (cu mențiunea că, după 1990, asistăm la o dezvoltare neo-whorfiană care ia în calcul și impactul unei limbi străine). Așa cum am văzut și în textele celor doi universitari menționați mai sus, numele și conceptele primesc acuzațiile cele mai grele pentru că ele ar segmenta, ar decupa, ar izola fragmente dintr-o realitate altfel continuă, obligîndu-ne apoi, în procesul de achiziție a limbii materne, să observăm doar acele aspecte ale realității numite în cultura proprie. Dar, în timp ce autorii moderni insistă să picteze un tablou dezolant în care fiecare limbă e o închisoare (poate vă amintiți și un articol de-al meu mai vechi, despre o cercetare a unor economiști de la Yale care susțin că timpurile gramaticale ar dicta cum ne cheltuim banii), Whorf indică studiul lingvisticii ca fiind cheia ieșirii din închisoare: intuirea esențelor din limbă prin analize intelectuale din perspective largi, înalte, e un proces care seamănă cu ridicarea și expansiunea conștiinței din yoga – o experiență spirituală de transcendere a barierelor impuse natural și cultural.

Ajungem acum la ce ne interesează în articolul de față. Lingvistul britanic John E. Joseph, care a studiat amănunțit toate documentele din biblioteca de la Yale legate de B.L. Whorf, a găsit în arhive o scrisoare adresată lui Benjamin de tatăl său, Harry C. Whorf, prin care acesta din urmă îl îndeamnă să-și continue studiul asupra hieroglifelor mayașe și să nu ignore cele spuse de Madame Blavatsky, în Doctrina secretă, despre existența unei a patra rase de oameni pe continentul dispărut al Atlantidei, care a colonizat, la origini, Lumea Nouă. Astfel, Joseph identifică în „teozofie și alte tipuri de misticism” izvorul care alimentează, încă din tinerețe (cam toată) gîndirea autorului american – poziția sa anti-evoluționistă, ideea unității fundamentale dintre știință și religie, „poate chiar [...] opiniile referitoare la fizică, relativitate și alte teme de discuție din știință” –, izvor indicat explicit abia la sfîrșitul vieții. El opinează (în volumul From Whitney to Chomsky) că, prin moartea sa prematură, „Whorf ne obligă să-i acordăm prezumția de nevinovăție: confruntat cu toate obiecțiile care i-au fost aduse ulterior, poate că și-ar fi așezat ideile pe baze intelectuale mai solide”.

E greu de crezut că, odată pusă eticheta de „mistic” pe fruntea lui, Whorf ar mai fi avut vreo credibilitate în lumea științifică de azi. Pe de altă parte, să ieșim și noi dintre morfeme, reguli gramaticale și nevoia de dovezi, și să ne uităm la chestiune de sus, din avion. E absurd să ne plîngem că realitatea este un continuum, iar omul îl descompune. Și aerul e un continuum (nitrogen în majoritate, oxigen, argon, hidrogen și altele), dar numai oxigenul ajunge în plămîni. Lumina e un continuum, dar noi avem experiența minunată a culorii. Vorbirea e un continuum, dar izolarea sunetelor și notarea lor prin simboluri alfabetice (după ce am plecat de la pictogramele din peșteri) reprezintă o revoluție intelectuală și culturală. Temperatura e un continuum, undele cerebrale și atîtea altele... Mult blamata segmentare are o bază biologică, așa sîntem construiți ca să funcționăm în această realitate, și nu în alta. Emisfera dreaptă a creierului primește în avalanșă informații multisenzoriale din mediu și le trimite emisferei stîngi, a cărei datorie este să le desfacă în componente, să le clasifice, să formeze concepte și să numească. Prin abstractizare, face hărți ale experienței, fără de care nu am putea funcționa social și avansa ca civilizație. Ceea ce înseamnă că și reproșul adus conceptelor și numelor (prea abstracte, neancorate în „realitatea obiectivă”) e absurd. Cealaltă acuzație (influențarea percepției și comportamentului) nu a fost niciodată dovedită ca adevărată; iar dacă va fi, cîndva, o putem lua filozofic, ca pe un rău necesar care vine cu condiția umană, la fel ca oxigenul din aer (pe de o parte dă viață, pe de alta aduce moartea mai aproape, prin oxidare celulară). În plus, deși se află în închisorile limbii, omul a ajuns pe Lună (deci sistemele lingvistice funcționează).

Apoi, cum să așezi Arupa pe baze științifice? Știința nu se poate apropia de ea din start: „Știința trebuie să dea prioritate clarității; atenției detașate, concentrate țintit; cunoașterii lucrurilor ca ansambluri de părți componente, logicii analitice secvențiale ca drum spre cunoaștere, detaliului, și nu imaginii de ansamblu. [...] se apropie de lume din perspectiva emisferei stîngi. Iar versiunea despre realitate a emisferei stîngi funcționează bine la nivel local, în viața de zi cu zi... Aici funcționează regulile mecanicii newtoniene”, spune psihiatrul britanic Iain McGilchrist (Stăpînul și emisarul său). Pentru că emisfera stîngă excelează în logică, în manipularea simbolurilor, formelor, structurilor și acceptă doar sensurile literale, înțelegem de ce e perfect echipată să descrie verbal planurile inferioare, realitatea lui Nama-Rupa: lumea euclidiană, cea galileo-newtoniană și limbajul științei  „corespund [...] cu întreaga percepție empirică a realității”, arată Solomon Marcus (Răni deschise 7). Emisfera stîngă și știința văd lumea (doar) ca formă și substanță, dihotomizează ab initio: „Toată cunoașterea umană e polarizată de două tipuri de operații: operații de asemănare, de analogie și operații de efectuare a unor distincții, diferențe”, continuă Marcus. „De aici provin materialismul, paralelismul psiho-fizic, fizica [...] newtoniană – și perspectiva dualistă asupra universului în general. De aici provine aproape orice lucru care ține de «bunul-simț practic»”, completează Whorf (The Relation of Habitual Thought and Behavior to Language).

Totul se prăbușește, însă, „de îndată ce reușim să înțelegem imaginea mai amplă a realității, la nivelul subatomic sau la cel cosmic. Aici incertitudinea înlocuiește certitudinea; ceea ce este fix se dovedește a fi ceva în schimbare continuă și nu poate fi fixat; liniile drepte sînt curbe: cu alte cuvinte, legile lui Einstein explică acest lucru mai bine decît cele ale lui Newton”, precizează McGilchrist. Solomon Marcus îl secondează: teoria relativității și emergența geometriilor neeuclidiene cristalizează o reprezentare a lumii în care realitatea cunoscută de noi („macroscopică”) e doar o parte a realității („univers cosmic al infinitului mare”). Mecanica cuantică „instaurează o nouă realitate, în care atît limbajul, cît și logica intră în criză”: în universul cuantic,  obiectul e, simultan, și undă, și particulă; e și discret, și continuu; separarea netă a subiectului de obiect e anulată; determinismul universal e dizolvat; principiul cauzalității, de asemenea. „Arupa!”, ar exclama Whorf în discuția imaginară în care cei trei – un inginer chimist american, un psihiatru britanic și un matematician român – sînt aduși împreună de pasiunea lor pentru semne și limbaj. „Cum ne descurcăm în fața acestei noi situații?”, întreabă matematicianul. Folosind metafora (etimologic, „care duce dincolo”), specialitatea emisferei drepte: „construim metafore și modele macroscopice ale lumilor nemacroscopice”. Cît timp ne aflăm în trup, nici nu putem face altfel.

Foto: B.L. Whorf