Lumi în oglindă

Într-un film documentar despre arta vieții japoneze, Domestic Minimalism, disponibil pe YouTube, meșterul tîmplar Nakamura Yoshiaki face niște observații interesante. Referindu-se la modul de prelucrare a materialului lemnos, el spune: „Noi tragem rindeaua înspre noi... fierăstrăul, la fel, dinții sînt astfel făcuți încît să îl tragem spre noi. În Europa, uneltele-s făcute să fie împinse. E complet invers... La fel cu chibriturile. Pentru aprinderea unui chibrit, voi împingeți, noi tragem. Ne gîndim la celălalt, încercăm să nu-l rănim. Dar, într-o societate individualistă, uneltele sînt împinse”. Curioasă să văd dacă există și alte situații care ilustrează o integrare culturală a orientării de la dreapta la stînga, inversă celei cu care noi, europenii, sîntem obișnuiți, am găsit cîteva exemple. Astfel, se pare că, într-o ceremonie a ceaiului tradițională, anumite mișcări și aranjamente ale accesoriilor pe masă s-ar face de la dreapta la stînga. În teatrul Kabuki, indicațiile regizorale ar prevedea intrarea actorilor pe scenă din partea dreaptă, iar ieșirea, prin stînga.

Pe un teritoriu unde mă simt mai confortabil: limba japoneză se poate scrie în mai multe direcții – în mod tradițional, vertical, de sus în jos, în coloane dispuse de la dreapta la stînga (dar și orizontal, de la stînga la dreapta, în contextele modernității), deci și cititul va urma direcțiile amintite. Ajungînd acum la o descoperire extraordinară făcută de lingviști cu ceva timp în urmă: japoneza și engleza sînt limbi în oglindă. În volumul său, Language Instinct, Steven Pinker scrie (eu adaptez la română): „ ...în japoneză, verbul vine după complementul lui, nu înainte: ei spun Kenji sushi mănîncă, nu Kenji mănîncă sushi. Prepoziția vine după substantiv: Kenji la, nu la Kenji (astfel că, de fapt, se numesc post-poziții). Adjectivul vine după elementul complinit: Kenji decît mai înalt, nu mai înalt decît Kenji. Pînă și cuvintele care marchează întrebări sînt inversate: ei spun, în linii mari, Kenji mîncat-a?, nu A mîncat Kenji? Engleza și japoneza sînt versiuni reciproce în oglindă”.

Direcționalitatea apare, lingvistic, în metafore spațiale temporale care diferă cultural tot în funcție de axele orizontal-vertical. Europenii se mișcă pe orizontală – viitorul e în față: „ai toată viața înainte”, se spune; trecutul e în spate: „să lași totul în urmă”. Asiaticii, pe verticală: viitorul e sus, trecutul e jos. În variate experimente psiholingvistice, fotografiile aceleiași persoane la vîrste succesive au fost aranjate cronologic fie orizontal, de la stînga la dreapta (subiecții occidentali), fie vertical, de jos în sus (subiecții orientali). Aranjarea lor orizontală, dar invers, de la dreapta la stînga, de către vorbitorii de ebraică și arabă, a înclinat puternic balanța spre o legătură mai clară între percepția timpului și direcționalitatea scrisului. (Incidental, dar la fel de semnificativ: culturile fără limbi scrise folosesc o direcționalitate geocentrică, est-vest, dictată de mișcarea aparentă a Soarelui pe cer!). Interesant, pentru vechii greci (importanți în articolul de față), invers decît la cei moderni, trecutul era în față (îl cunoșteau, îl puteau examina), pe cînd viitorul, necunoscut, inaccesibil, era în spate. Tot ei aveau doi termeni diferiți pentru timp: aion („eon”), timpul sacru sau etern, și chronos, timpul obișnuit.

Dar scrierea este un produs cultural, o invenție umană, deci trebuie să aibă de-a face cu creierul – cu o minte pe care aș numi-o mai degrabă „colectivă”, „universală” –, pentru că fost inventată de mai multe ori, nu doar o dată, în timpuri și spații geografice distincte. Din acest motiv, ar fi interesant să analizăm un pic punctele de convergență și de divergență ale tipurilor de scriere. Știm că toate au început ca pictograme, ca reprezentări vizuale cît mai fidele ale lucrurilor din realitate (cuneiformele erau imagini de astre, plante, animale etc., gravate în lut). Erau, deci, puternic iconice (deloc abstracte). Pe măsură ce civilizația progresează, se constată depărtarea lor de imagine, schematizarea, lucru care reflectă un proces de abstractizare a gîndirii. Astfel apar logogramele (sau ideogramele). Mai tîrziu, fonogramele, simboluri arbitrare care reprezintă vizual sunetele pe care le producem cînd vorbim despre un lucru („referent”), dizolvă orice legătură cu proprietățile perceptuale ale referentului, ceea ce indică o adîncire semnificativă a gradului de abstractizare a gîndirii.

În termenii neurobiologici folosiți de Iain McGilchrist în Stăpînul și emisarul său,  toate acestea înseamnă o translare a fenomenului dinspre emisfera cerebrală dreaptă (cea în care realitatea se prezintă) spre cea stîngă (în care realitatea se reprezintă). „Astfel, istoria scrisului recapitulează istoria limbii în general: avîndu-și originile în emisfera cerebrală dreaptă, dar mutîndu-se în cea stîngă”, scrie el. (Reamintesc cititorului că, într-un articol mai vechi, detaliam opinia acestuia conform căreia limbajul, activitate mai ales de emisferă stîngă prin faptul că necesită abstractizarea gîndirii, și-ar avea originile în comunicarea muzicală, care recrutează structuri neurale de emisferă dreaptă prin transmiterea directă a sunetelor, nu prin simbolizarea lor.) McGilchrist arată că există clar o legătură între scriere și cele două emisfere cerebrale. Migrarea către stînga ar demonstra o încetare a conlucrării armonioase dintre emisfere și înclinarea balanței de putere în favoarea celei stîngi, cu precădere în lumea vestică.

Înainte de a merge mai departe, trebuie analizate două lucruri în legătură cu scrierea prin fonograme: structurile lingvistice codificate (există doar trei tipuri – morfeme, silabe și foneme), apoi direcția scrisului. În unele limbi, fonogramele reprezintă silabe. În chineză, de exemplu, aceeași silabă poate fi pronunțată pe diverse tonuri, iar schimbarea tonului duce la schimbarea sensului. În arabă sau ebraică, silabele diferă în funcție de vocalele care le însoțesc, deci sensul va depinde de schimbarea vocalelor. Implicațiile pentru chestiunea pe care o analizăm sînt importante, spune McGilchrist: ca să-ți dai seama ce înseamnă un simbol, trebuie să te bazezi pe context. „Citirea și înțelegerea unei limbi silabice implică procese diferite față de citirea unei limbi pur fonemice ca latina și greaca...” Sensul rezultă din context, ca în poezie. „Este favorizată, deci, înțelegerea cu emisfera dreaptă.” În contrast, în limbile alfabetice, fonogramele reprezintă foneme (sunete unice). Limbile alfabetice sînt pur fonemice, schimbarea unui sunet modifică sensul (cel mai bun exemplu, limba română: măr versus mor, mir, mur). Sensul rezultă „printr-o secvență liniară unidirecțională de instrucțiuni, în care fiecare certitudine se adaugă precedentei”, scrierea fonemică avînd cel mai înalt grad de abstractizare dintre toate sistemele. Este favorizată, deci, înțelegerea cu emisfera stîngă. La toate acestea se adaugă direcția scrierii. Aproape toate sistemele au început vertical, iar tranziția spre scrierea orizontală e un simptom în plus al abstractizării gîndirii (emisfera dreaptă preferă liniile verticale; stînga, orizontale). Înainte de anul zero, pînă la sfîrșitul secolului al XI-lea, greaca trece la scrierea orizontală (deși de la dreapta la stînga!), apoi, între secolul al VIII-lea și al VI-lea începe să folosească sistemul boustrophedon („cum ară plugul tras de boi”) – adică se încheie un rînd, apoi direcția se schimbă, alternativ. La sfîrșitul secolului al IV-lea, direcția se stabilizează: de la stînga la dreapta, adică din punctul de vedere al emisferei stîngi.

Motivația apariției scrisului cîntărește greu în demonstrarea dezechilibrului de forțe dintre cele două emisfere. „Originea scrierii, în China, pare să fi fost mai degrabă magico-religioasă și sibilinică decît economică și mercantilă”, spune Hagège, citat de McGilchrist. În Grecia antică (de unde provine și alfabetul latin), scrierea apare din necesități contabilicești, de înregistrare a schimburilor comerciale și a averilor – un alt simptom de extindere a puterii emisferei stîngi, culminat cu inventarea banilor. Peter Watson, în Ideas. A History from Fire to Freud (2005), rezumă: „...inventarea banilor le-a permis oamenilor să iasă din grupurile familiale. Banii au devenit legătura dintre oameni, creînd un nexus care nu fusese posibil în sistemul barter [...] au slăbit legăturile tradiționale [...] activitățile productive au devenit marfă cu valoare monetară, deci și timpul a putut fi măsurat în același fel”. În Grecia, banii au încurajat abolirea vechilor privilegii și democratizarea politicii, în orașele cu economie de piață și monedă puternică a apărut democrația, bogăția a permis mai mult timp liber și astfel au început să prospere filozofia, sportul, artele... A fost favorizată gîndirea rațională și logică, gîndirea matematică (atribute ale emisferei stîngi!). „Ideea că viața este bazată, în esență, pe intelect, iar intelectul este acceptat în viața practică drept cea mai valoroasă dintre energiile noastre mentale, merge mînă-n mînă cu dezvoltarea sistemului economic monetar.” Nu e de mirare, deci, că înlocuirea, în scriere, a lucrurilor cu simboluri, cu reprezentări (esența însăși a utilitaristei emisfere stîngi), a dus și la inventarea banilor. Cele două sînt „aspecte ale aceleiași dezvoltări neuropsihologice”, spune McGilchrist.

Observația meșterului tîmplar japonez are validitatea ei, dar, iată, dacă scrisul arată ceva, atunci e semnificativ faptul că, în ziua de azi, scrierea orizontală de la stînga la dreapta devine tot mai comună în Orient, din cauza influenței tehnologiei occidentale și a globalizării. Mai mult, romanizarea sistemelor (transliterația prin alfabet latin) este folosită în manualele de predare a limbii chineze, japoneze sau coreene. Dorința de a conduce lumea (imperialismul unor state) și competiția agresivă din lumea Inteligenței Artificiale – ambele, progenituri ale emisferei stîngi – arată copleșirea emisferei drepte. Avem și dovezi din neurobiologie? Avem: „Deși structura limbilor non-vestice favorizează emisfera dreaptă, ele au încetat să fie procesate de aceasta, fiind, în prezent, procesate de emisfera stîngă. Probabil pentru că, într-o lume în care valorile lumii vestice devin inevitabile, culturile non-vestice au moștenit de-acum schimbările cognitive survenite în Grecia pînă la sfîrșitul secolului al IV-lea î.Hr.”, spune McGilchrist, care concluzionează: „Într-atît s-a aliniat limba cu agenda emisferei stîngi încît [...] pînă și ebraica și araba, care încă se citesc de la dreapta la stînga, sînt, de fapt, procesate, într-o mare măsură, în emisfera stîngă”; „În chineză, la fel, majoritatea proceselor lingvistice [...] sînt deservite de emisfera stîngă”; „și se pare că ambele scrieri japoneze [kanji, pictografică, și kana, fonografică] sînt procesate, în primul rînd, în emisfera stîngă, deși în arii diferite ale acesteia”.

 Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Credit foto: Wikimedia Commons