„Magicienii” realității

„Convinge-i pe cîțiva oameni să fie de acord că un anume lucru e real și dă-i un nume, iar ei vor crea realitatea”, susține Lisa Feldman Barrett în cartea ei din 2017, How Emotions Are Made. Se pare că avem puteri de conjurers of reality („conjuratori”, dacă i-aș putea numi așa pe cei care fac să apară și să dispară lucruri, ca magicienii). Nu este vorba, însă, de realitatea fizică, ci de cea mentală, care are și ea un nume: „realitate socială”. De exemplu, spune Feldman Barrett, plantele există în mod obiectiv în lumea naturală, dar buruienile și florile, nu. Ce e o floare pentru mine poate fi o buruiană nefolositoare pentru tine, distincția depinde de observator, și atunci florile și buruienile există doar în realitatea socială. Spre deosebire de aceasta din urmă, realitatea fizică e cea care ar rămîne și după dispariția rasei umane. „Evoluția ne-a înzestrat cu capacitatea de a crea un nou tip de realitate – cea complet dependentă de observatorul uman” – de exemplu, culorile, sunetele și emoțiile, pe care le construim în creier, spune mai departe autoarea, deși bunul-simț ne dă senzația (greșită!) că le experimentăm pe propria piele. Toate acestea l-ar pune pe om în fața (încă) unei dileme: una „vizavi de ceea ce există în lume versus ceea ce există în creierul nostru [..], care ne forțează să ne revizuim presupunerile despre natura realității și rolul pe care îl jucăm în crearea ei”.

Dar cum, mai precis, facem noi așa un lucru? „Născocește ceva, dă-i un nume și ai creat un concept. Transmite-le altora conceptul și, dacă îl acceptă, ai creat ceva real. Și cum ne iese așa o magie? Prin categorizare. Luăm lucruri din natură și le impunem funcții noi care merg dincolo de proprietățile lor fizice. [...] Ne uităm la un ciocan, la o drujbă și la o daltă pentru gheață și le categorisim pe toate «unelte», apoi ne răzgîndim și le categorisim pe toate drept «arme ale crimei». Putem impune funcții care altfel nu ar exista și astfel inventăm realitatea. Ne iese magia și pentru că dispunem de cel de-al doilea ingredient necesar construirii realității sociale: limba.”  Dar care vine mai întîi, se întreabă apoi autoarea, conceptul sau cuvîntul? „Aceasta e o dezbatere științifică și filozofică aflată în curs pe care nu o vom rezolva aici; oricum, e clar că oamenii formează anumite concepte înainte de a ști cuvîntul. [...] Pe de altă parte, anumite concepte au nevoie de un cuvînt pentru motive practice: comunicarea se face mult mai ușor; fără cuvinte, conceptele probabil nu s-ar propaga de la om la om”, spune ea, concluzionînd: „Nimeni nu știe dacă conceptul se formează înaintea cuvîntului sau invers”. Dar de vină pentru toate acestea este limba. Mai precis, vocabularul, cuvintele: „Cuvintele ne invită să formăm concepte”, „Cuvintele au putere”, „Cuvintele încurajează deducțiile: detectarea intențiilor, scopurilor și credințelor altora”.

Oh, cîte n-ar fi de spus aici! Că nu (mai) există nici o dezbatere științifică și filozofică – se știe de ceva vreme că ideea vine înaintea cuvîntului; că omul poate dispune de concepte în absența cuvintelor corespondente; că, mai mult, conceptele pot exista în absența limbii; că nici măcar nu sînt specifice omului (nu au nevoie de limbaj uman ca să se formeze); că nu cuvintele ne invită să formăm concepte și nici nu încurajează deducțiile. Absolut fiecare dintre aceste afirmații poate fi dezvoltată într-un text independent. Dar sînt la al treilea articol legat de cartea lui Feldman Barrett și m-am cam plictisit (ca și tine, probabil, cititorule). În acest punct ajunsă, nu mai vreau decît să constat că e foarte la modă să scrii despre limbă din afara domeniului – lucru, în sine, nu rău – acuzînd-o de vrute și nevrute. Numai că această constatare e departe de a fi ceva nou. Iată ce scria, în 1941, americanul B.L. Whorf: „Începînd cam din 1928, vedem un interes reînnoit și, probabil, în cea mai mare parte, greșit aplicat față de semantică; vedem cum psihologii, antropologii, sociologii etc. exploatează inept cele mai dificile domenii ale lingvisticii, pe care nu le pot înțelege. Aceștia nu-s altceva decît oameni instruiți în alte discipline, care au întîlnit elementul lingvistic în propria profesie, iar în viziunea lor esențialmente îngustă «limba» înseamnă, pur și simplu, «engleză»; lipsiți de orice formație profesională lingvistică, ei încep să întunece domeniul”.

Aș vrea să las cartea lui Feldman Barrett în urmă pentru că ține de o arie conexă studiului limbii (contribuțiile de felul acesta fiind foarte numeroase din moment ce limba se află în minte/creier) și să menționez curiozitatea extremă cu care am citit, din pură întîmplare, un articol dintr-un domeniu mai puțin probabil a se intersecta cu lingvistica: biologia moleculară. Așadar, într-un lung studiu apărut în Open Journal of Philosophy, în ianuarie 2013, un anume Bernard Korzeniewski, biolog polonez, scrie despre „magia limbajului”. Premisa e următoarea: „Practic, dintotdeauna s-a acceptat (tacit) că cuvintele și propozițiile din limbă corespund diverselor obiecte, seturi, categorii, entități, aspecte și procese ale lumii. [...] nimeni nu a reușit să definească clar ce sînt «faptele din lume»” (facts of the world); „...împărțirea propozițiilor lingvistice în unele care corespund faptelor din lume și în altele care nu au nimic de-a face cu aceste fapte mi se pare o enormă greșeală. Adevărata stare de lucruri se prezintă cu totul altfel. Obiectele, aspectele și fenomenele din lume (și, astfel, în general vorbind, «faptele» în discuție) descrise de cuvintele și propozițiile din limbă nu există defel, în realitate, într-un mod autonom și absolut”. Astfel, orice ai spune la un moment dat despre orice (că ai mîncat sushi azi sau că gravitația afectează corpurile care au masă), „nu exprimi propoziții despre fapte care sînt adevărate sau false necondiționat («existente» obiectiv sau «inexistente»), ci descrii aproximativ și vag o realitate care este continuă în esența ei”. Conștient că „principalele concepte pe care le formulez în continuare nu au mai fost publicate vreodată” și că „e îndeobște recunoscut că predicatele numelor lingvistice sînt vagi” (adică ceea ce se spune despre obiecte/ființe/fenomene etc.), universitarul polonez argumentează, „într-o formulare extremă”, că, „în principiu, toate aceste predicate («fapte din lume») sînt în cel mai bun caz vagi (nu prea bine determinate) și, în cel mai rău caz, nu există nicicum”.

Magia (credința că anumite cuvinte sau formule au puterea de a crea entități) s-ar vedea și în limbă. Cum? „Limba, prin natura distinctă a numelor lingvistice și prin regulile gramaticale strict determinate, creează «fapte» absolute, «cuantificate», net delimitate în lumea externă care este continuă, «neclară» și relațională în esența ei.” În timp ce mie nu mi-e deloc clar ce înțelege un nespecialist prin „natură distinctă” a numelor și nici prin reguli gramaticale „strict determinate”, înțeleg acuzația că vocabularul și sintaxa „determină și distorsionează în mare măsură imaginea lumii create în mintea noastră”. Înțeleg că, la fel ca Feldman Barrett, și biologul nostru e de părere că lumea e un continuum în care omul taie linii și identifică granițe (de exemplu: spectrul culorilor e un continuum, dar noi vedem roșu, oranj, galben... mai țineți minte articolul anterior?). „Aceste entități și categorii sînt create de magia limbii [...], prin magia numelor care le «desemnează».” Pentru a ilustra concret cum devine situațiunea, polonezul ia cazul unui bărbat XY, despre care întreabă hamletian: există el „într-un fel cumva absolut și necondiționat (și astfel constituie un «fapt al lumii» net și clar delimitat)? De fapt, în ce constă existența lui, identitatea lui?”.

Domnul XY este format din atomi. Dar numărul de atomi cu care se naște este într-o continuă transformare prin creștere, de la ovul și pînă la omul aflat la diferite vîrste, astfel că nu forma sa concretă contează în problema identității, ci continuitatea schimbărilor formei în timp. Privit astfel, domnul XY este o secvență de forme. Dar dacă îl descompunem? Să îi tăiem părul, unghiile, apoi o mînă și tot așa. În final, îl descompunem de tot în atomi. În ce moment domnul XY începe să fie non-XY? Dar dacă îl transformăm, atom cu atom, în altcineva, în XY2? Sau, prin modificări drastice, îl facem doamna XX? Finalul acestei „demonstrații” care curge pe pagini întregi propune, apoteotic: „Dar dacă din doamna XX facem o creatură din Dosarele X?”. Concluzia vine prompt: „Aceasta este magia limbajului – impunerea «faptelor» distincte, aparent perfect determinate și separate, cum este «XY», asupra lumii care are o esență continuă – ea ne forțează să avem de-a face cu acest fel de paradoxuri. [...] Domnul XY nu există ca obiect determinat, cu o identitate clar definită, nu există nici ca fapt (sau chiar ca proces) al lumii, nici în sens material, nici în sens psihic. Cînd descompunem fizic «pacientul», îl descompunem și semantic” (idee recurentă în articol: descompunerea atomică a bietului XY este numită „analiză semantică”). „Actul de aducere a lui XY din non-existență ontologică la existență absolută și  irecuzabilă este un truc magic al limbii. Această persoană pare să fie doar un set de stări vag, intuitiv și incert determinat, «neclar». Pe scurt, în realitate, domnul XY pur și simplu nu există în mod net și absolut.”

Spicuiesc de acum, că nu mai am spațiu: cînd dăm nume conceptelor le transformăm în entități care capătă autonomie, „după cum autonome devin și aspectele lumii reprezentate de aceste concepte”. „Prin reguli gramaticale, propozițiile și frazele își impun structura asupra realității externe și o ordonează în forme specifice.” Limba a devenit tot mai autonomă și a început „să creeze constructe (nume, mesaje) care au prea puțină legătură cu realitatea”: de exemplu, alăturarea unui om cu o pasăre a avut ca rezultat un înger, pe cînd cu un leu – un sfinx. „Marile sisteme ontologice și religioase sînt cele mai «avansate» în această combinatorică de elemente lingvistice, lucru care le face lideri în detașarea completă de lumea reală.” Aceste nume noi ne forțează să credem în referentul lor (că de n-ar fi, nu s-ar povesti...). „Fiecare cuvînt, propoziție și construct mai complex al limbii e, într-un sens important, o formulă magică” (vai de mine!). „Gîndirea noastră (în mare măsură) și comunicarea interpersonală (aproape în întregime) sînt sclavele limbii” (cruce largă). „Limba e un fenomen fundamentalist, ordonat, strict logic, care impune o disciplină militară asupra gîndirii noastre, pe care o și limitează frecvent, reducînd-o la scheme uzuale” (ISIS, ești mic copil...). „Bineînțeles că nu ne vom elibera niciodată de limbă și sub nici o formă nu ar trebui să facem asta, pentru că ea ne face gîndirea și comunicarea mai eficiente” (hopa...). Ceva recomandări, totuși? Da: „...să nu folosim numele într-un mod nerezonabil, crezînd naiv în statutul lor absolut și incontestabil, sau chiar magic”.

Să reamintesc, în încheiere, că avem de-a face cu un biolog care scrie despre limbă într-o revistă de filozofie. Urmînd afirmația lui Whorf, întreb și eu: care domeniu se întunecă aici? Lingvistica? Biologia? Filozofia? Iar pe Whorf nu l-am pomenit întîmplător. Și el susține că lumea e un continuum în care omul fixează granițe artificiale prin nume care apoi ne dictează percepția, iar biologul nostru îl citează, în spiritul deplinei ancorări în lumea reală pentru care pledează. Ironia e că Whorf, inginer chimist, a devenit interesat de lingvistică din motive religioase: în 1924 începe să studieze ebraica, presupunînd că aparenta discrepanță dintre cosmogonia biblică și cea științifică ar putea fi rezolvată printr-o inteligentă analiză lingvistică a Vechiului Testament. Iar ipoteza care-i poartă numele („Sapir-Whorf”) își trage seva „din filozofiile Indiei și Teozofia modernă”, cum notează el însuși. Dar, despre aceasta, data viitoare.