Mitul eternei reîntoarceri pandemice

De ce se repetă istoria? Din cauza biologiei! E foarte simplu, sîntem organisme repetitive. Aşa sîntem structurați la nivel biologic. Metabolismul, cu ciclul Krebs, patologia cu inevitabilitatea metastazării oncogene, ciclitatea psihozelor, ritmul nictemeral cu ceasurile biologice, toate ne fac în mod tragic predictibili, dar şi impredictibili în acelaşi timp. Iar faptul că istoria se repetă, şi asta fără voia noastră, este demonstrat şi de „pandemiile reloaded”.

Universul microbian şi-a pus dintotdeauna amprenta profundă asupra evoluției vieții. Dintotdeauna... Celulele au în structura lor o mică uzină energetică, mitocondria. Biologii moleculari au descoperit cum bacteriile arhaice au evoluat treptat în mitocondriile din celulele eucariote în care au fost înglobate. Altfel spus, anumite bacterii s-au lăsat „înghițite” de celulele primordiale şi şi-au negociat, genetic şi energetic, dreptul la existență, din generație în generație. Iar celulele eucariote care au găzduit acele protobacterii au dat naștere, la rîndul lor, în cele din urmă, la toate formele de viață complexe pe care le avem pe acest Pămînt, plantele şi animalele. Aşa procedează şi microorganismele. Microbii însoțesc organic istoria noastră, iar epidemiile au apărut inevitabil în mijlocul aglomerărilor umane, prin contagiune.

Originea cuvîntului „epidemie” se află în Odiseea lui Homer, iar epidemia este conceptualizată în accepțiunea sa actuală încă de pe vremea lui Hippocrate din Kos (460-370 î.Hr.) în tratatul său Despre epidemii”. Epi-demos înseamnă ceva care care vine, care învăluie şi apoi intră, pătrunde într-o populație. Ca un „nor” infecțios care „îmbrățişează” morbid o comunitate umană. De aici încolo, în istorie, epidemiile capătă atributele fizice şi emoționale ale răspîndirii rapide a unei boli fatale printre oameni. Şi de la epidemie la infectare globală nu mai este decît un pas mare: pandemia. Tot Hippocrate ne oferă o primă explicație cauzală, de ordin rațional, a acestor epidemii: teoria miasmatică. Molimele sînt generate şi răspîndite de „míasma” („poluare” în gr.) – aerul viciat, stricat. Aerul acesta fetid, numit în chip romantic şi aer nocturn, se „condensează” în aglomerările urbane prin descompunerea resturilor organice, a deşeurilor menajere, a detritusurilor umane şi animale.

Istorii care se repetă: una din cele mai grave probleme ale umanității rămîne păstrarea igienei urbane. Procesul de „îndesire” a populației din polis-uri a adus după sine cumulul inerent de deşeuri, de la resturile alimentare alterate la reziduurile fecaloid menajere. Preocuparea anticilor pentru curățenia corporală, aşa cum o arată băile publice, aprovizionarea cu apă potabilă, rețeaua de apeducte, canalizarea şi drenarea subterană a apelor uzate după modelul Cloaca Maxima de la Roma a fost abandonată de oraşele medievale, dezvoltate anarhic în primul mileniu creştin. În antichitatea romană, cloaca nu a avut în nici un caz conotația morbidă de astăzi, ci a reprezentat un ingenios sistem de canale de colectare şi de drenare continuă, cu o pantă extraordinar de lină, care a asigurat igiena Romei timp de secole. Peste alte secole, orăşenii medievali aveau să-şi ia infectul obicei de a arunca pe fereastră gunoaiele în plină stradă sau în apa rîurilor şi fluviilor (Dunărea, Sena, Tamisa, Rinul). În asemenea condiții de igienă precară, nici nu este de mirare faptul că, odată cu amplificarea urbanizării din Evul Mediu, epidemiile din antichitate, de obicei limitate, au crescut inevitabil în amploare, au „cucerit” teritorii vaste şi au produs adevărate dezastre demografice. Totuşi trebuie spus că igiena urbană medievală nu a fost tot timpul chiar aşa de rea, numai că starea de lucruri nu s-a schimbat substanțial timp de secole: nu mai tîrziu de vara lui 1858 (!), Londra a fost lovită de o pestilență de nedescris, cu epidemii de holeră şi febră tifoidă, datorate colmatării provocate de resturile menajere şi deşeurile industriale deversate în Tamisa. Evenimentul fetid, care a dus la abandonarea în panică a centrului metropolei, s-a numit The Great Stink – Marea Duhoare şi a generat regîndirea din temelii a sistemului de canalizare al unui oraş pe baza purificării apelor menajere. Inginerul Joseph Bazalgette (1819-1891) a revoluționat atunci infrastructura londoneză, prin construcția unor canale subterane masive, a unor pompe eficiente şi a unor sisteme de filtrare a apei. Transmiterea molimelor prin apa contaminată a putut fi astfel stăvilită.

Alte istorii, îngrozitoare, care se repetă: Rusia a fost afectată, în 1770-1772, de aşa-numita Mare Ciumă Rusească, cu conexiuni epidemice cu Ţările Române şi cu statistici masive (cu cifre variind între 50.000 şi 100.000 de morți numai în Moscova). Un fel de ciumă a lui Caragea cu vreo 40 de ani mai devreme. Cea mai faimoasă victimă a acestei epidemii a fost arhiepiscopul Ambrozie al Moscovei, care în 1771 a murit însă nu de ciumă, ci pentru că a fost linşat! După multe procesiuni (cu expectanțe extraordinare), cu moaşte şi icoane făcătoare de minuni, o icoană cu Sfînta Fecioară Maria, Bogolubskaia Teotokos, expusă la Moscova, a devenit punctul central al unui amplu pelerinaj pentru alungarea ciumei. Prelatul, printr-un gest rațional, temîndu-se că aglomerarea doar va creşte contagiunea, a dispus cu discreție ascunderea icoanei. Un gest creştin care a urmărit binele public. Prea tîrziu, însă: la auzul acestei veşti, arhiepiscopul, un intelectual rafinat care şi-a dorit apropierea credinței de ştiință, a fost strangulat de o mulțime fanatizată şi radicalizată în timpul revoltelor de la Moscova, din 15-17 septembrie 1771. Dovada tragică că epidemiile au generat, şi generează şi azi, tulburări de comportament cu repercusiuni psihiatrice grave la scară socială.

Grosso modo, pandemiile durează circa trei ani (ca şi dragostea!): Ciuma Neagră – 1348-1351, Pesta Mediteraneeană (Marsilia) – 1720-1723, Ciuma Otomană – 1812-1815 (cu prelungiri pînă în 1819), Gripa Spaniolă – 1918-1921, COVID-ul – 2020-2023. Încă o istorie repetitivă elocventă: sifilisul acut, menționat mai înainte, care a devastat Europa secolului al XVI-lea, foarte probabil adus de marinarii lui Cristofor Columb, a devenit ulterior o boală insidioasă, cu semnele clinice ale perioadelor de evoluție, primară (genitală) şi secundară (cutanată), devenite blînde, discrete, de-a dreptul „comensuale”. La rîndul lor, conchistadorii spanioli au fost „generoşi” în aceste schimburi epidemice continentale, prin „exportarea” variolei, a scarlatinei, a pojarului, a gripei şi a holerei pe continentul american, cu consecințe demografice devastatoare pentru azteci şi incaşi. Campaniile brutale ale lui Francisco Pizzaro (1524, 1526, 1532) au profitat din plin de vulnerabilitatea imună a populațiilor sud-americane în fața noilor microbi europeni, care a generat ulterior o adevărată apocalipsă epidemică, numită de localnicii azteci, cocolitzli – nahuatl. Începută la mijlocul secolului al XVI-lea, circa 1545, marea pestilență şi-a oprit cavalcada abia un secol mai tîrziu (!) şi a distrus demografic Noua Spanie, Mexicul, cu un număr de victime, se pare, între 5 şi 15 milioane. Există şi aici discuții cu privire la agentul patogen implicat, studii genomice bacteriene recente au sugerat că Salmonella, în special un subtip de Salmonella enterica cunoscut sub numele de Paratyphi C, ar fi fost cel puțin parțial responsabilă de exacerbarea focarului inițial al epidemiei. Se mai asertează şi teoria unei febre hemoragice virale (posibil indigene), amplificată de cele mai grave secete care au afectat atunci Mezoamerica în ultimii 500 de ani, precum şi de condițiile precare de viață după cucerirea spaniolă şi de „importul microbiologic” european (după 1519).

Bolile infecțioase emergente de la sfîrşitul mileniului al doilea, precum SIDA, encefalitele virale, micozele maligne oportuniste ce însoțesc stările de imunosupresie, virozele respiratorii, gripa aviară, cea porcină, infecțiile de astăzi – MERS, SARS-CoV2, COVID-19 ş.a. – demonstrează că bolile infecțioase se schimbă mereu, sînt polimorfe, iar istoricii medicinei trebuie să fie extrem de prudenți atunci cînd pun „etichete diagnostice” unor boli epidemice care au evoluat în urmă cu sute de ani şi din care unele este foarte posibil să fi dispărut în negura timpului. Spre exemplu, coronavirusurile au fost descoperite la începutul anilor 1930. Ca obiect de studiu, ele provin din zona medicinei veterinare, iar primele coronavirusuri umane au fost identificate în anii 1960 de cercetători în domeniul gripei de la Salisbury, Marea Britanie, care au arătat că răcelile comune pot fi provocate nu numai de rinovirusuri, dar şi de acest încă misterios coronavirus, care ar fi putut face ravagii încă din antichitate.

Laureatul Nobel pentru medicină din 1928 şi directorul Institutului Pasteur de la Tunis, Charles Nicolle (1866-1936), afirma că „bolile infecțioase sînt asemenea unor ființe vii: se nasc, trăiesc şi mor”. Această aserțiune nu a putut fi cu adevărat înțeleasă decît după al Doilea Război Mondial, atunci cînd, prin conlucrarea interdisciplinară a microbiologiei, geneticii şi imunologiei, a apărut în orizontul cunoaşterii o nouă disciplină ştiințifică – ecopatologia, ea stabilind conexiuni între evoluția bolilor infecto-contagioase, a celor ereditare-congenitale, dar şi a afecțiunilor medicale ale civilizației industriale. Judecînd conexiunile infecțioase printr-o astfel de prismă ecopatologică, putem înțelege cum schimbările genetice din lumea microorganismelor, induse de o multitudine de factori de mediu, conjugate cu stările de rezistență imună ale unor grupuri populaționale sau, dimpotrivă, cu stările de imunodeficiență, au schimbat simptomatologia şi evoluția unor afecțiuni, făcîndu-le de nerecunoscut în raport cu infecțiile similare care evoluau în urmă cu mai bine de 250-500 de ani. Pe scurt, bolile infecțioase evoluează în timp, îşi modifică „înfățişarea” genetică şi clinică şi îşi atenuează virulența: epidemiile „îmbătrînesc”!

A peste, fame et bello, libera nos, Domine! (De ciumă, foamete şi război salvează-ne pe noi, Doamne!) rămîne una din rugăciunile ce aveau să fie permanent rostite pe tot parcursul Evului Mediu şi pînă la distrugătoarea modernitate epidemică a secolelor al XX-lea şi al XXI-lea. Istoria se repetă. Aşa funcționează natura...

Octavian Buda, medic primar psihiatru şi istoric al medicinei, este profesor şi titularul Catedrei de Istoria Medicinei din cadrul UMF „Carol Davila“. Membru în comitetul ştiințific şi fost preşedinte (2015-2017) al Asociației Europene de Istoria Medicinei şi Sănătății.