Paradoxul lumii noastre

Un bun prieten îmi trimite un text apărut, recent, într-o publicație online britanică. Nu voi menționa nici publicația și nici autorul pentru că asemenea precizări (necesare, admit, pentru acuratețe) îndepărtează adesea cititorul român de la idee. Mai degrabă judecător al omului decît al ideii, cititorul român decide dinainte dacă ideea e bună sau rea după numele celui care o emite. Așadar, să rămînem la idee și să uităm autorul sau publicația.

Iată începutul textului la care mă refer, în traducerea mea: „Există un paradox în viața publică britanică de azi. Populația este cu mult mai educată decît a fost vreodată, un procent mult mai mare de tineri merg la universități sau în forme de învățămînt superioare acum decît oricînd în trecut, Marea Britanie este printre țările cu cei mai mulți laureați Nobel și orașele britanice atrag talente și energii din toată lumea în domenii precum finanțele, tehnologiile, artele, medicina sau dreptul. Și totuși, deși, de cel puțin 50 de ani, nutrim un capital uman de cea mai înaltă calitate, clasa politică britanică este mai inadecvată și mai ineficientă decît a fost vreodată. Logic ar fi ca o creștere generală a inteligenței populației în general să genereze o rezervă umană mai diversă și mai impresionantă pentru elita politică. Dar ceea ce vedem în Marea Britanie este exact inversul acestei prezumții...”.

După ce citim acest fragment, ne liniștim puțin: iată, deci, că și „la ei” e la fel ca la noi. Nu sîntem deloc excepționali raportînd o cădere dramatică a calității oamenilor politici. Ne înscriem în trend-ul marilor democrații – vasăzică, un semn că le aparținem sau le semănăm. Pentru o țară obsedată de sincronismul cu Occidentul democratic e semn bun. Poți spera că dacă semeni cu cineva în cele rele, semeni și în cele bune.

Dar nu ca să ne consolăm scriu acest text. Pentru cititorul dilematic, nu-i așa, mai interesant e paradoxul decît consolarea. Pe de o parte, oamenii sînt tot mai școliți și tot mai performanți în ale vieții, economiei, societății și, pe de altă parte, sistemele democratice ale lumii euro-atlantice sînt tot mai rafinate. Cum se face, atunci, că ceea ce rezultă – o selecție tot mai sofisticată a conducătorilor politici dintr-o resursă umană tot mai inteligentă și tot mai cunoscătoare – dă rezultate din ce în ce mai nefericite?

Din trei, una: fie sistemul de selecție dă greș, fie baza umană de selecție nu e așa grozavă cum am crede, fie cei care se înscriu în competiție nu sînt deloc cei mai buni – căci democrația nu alege dintre toți cei vii, ci dintre toți cei vii care se expun alegerii și vor să fie aleși.

Ultima variantă – care, la noi, s-ar traduce prin „în politică intră doar cei care nu sînt în stare de nimic altceva” – este cea mai liniștitoare. Autoaprecierea de sine rămîne intactă. Poate din cauza asta și sîntem mai degrabă înclinați spre acest gen de explicație. Mie, însă, nu mi se pare că scăderea constantă a nivelului de inteligență, competență și viziune politică se explică exclusiv prin faptul că spre politică se îndreaptă cei mai puțin inteligenți, mai puțin competenți și mai limitați dintre noi. Avem destul cazuri în care oameni de toată isprava au candidat și nu au reușit mai nimic. De cele mai multe ori, au fost respinși. Nu de „sistem”, ci direct de popor, prin vot. Mie mi se pare că societatea în ansamblul ei nu mai alege bine, nu că cei care ar merge spre politică sînt cei mai neisprăviți dintre noi. Ceea ce ne duce, mai degrabă, spre primele două explicații ale zisului paradox.

Recitind atent fragmentul cu care am început acest articol, cred că se poate face imediat o observație esențială – nu este deloc adevărat că are loc „o creștere generală a inteligenței populației”. Dimpotrivă, din anii 1970 încoace, cam toate măsurătorile nivelului global de inteligență au indicat o scădere. Dacă e să credem în date, adevărul este că sîntem mai puțin inteligenți decît erau părinții noștri, care erau mai puțin inteligenți decît părinții lor. Sîntem o societate compusă din oameni tot mai instruiți care petrec tot mai mult timp în școli, care au creat și folosit tehnologii tot mai avansate, care au la îndemînă incomparabil mai multe informații decît cei de dinaintea noastră, dar asta nu ne face mai buni decît ei. Și cînd spun „mai buni” nu spun „mai morali” sau mai empatici, nu mă refer la caracter sau la suflet – e clar că nivelul de educație nu atinge deloc aceste straturi omenești. Mă refer la capacitatea de a răspunde prin politici provocărilor socio-economice și politice ale zilei. Mă refer la capacitatea de a discerne și la curajul de a acționa în sensul considerat bun de o majoritate a cetățenilor.

Mai pe șleau, este posibil ca lumea civilizată, euro-atlantică, să fi ajuns la un punct în evoluția ei în care își generează singură probleme pe care nu e în stare să le rezolve. De aceea, impresia că totul e pe dos este din ce în ce mai puternică pentru tot mai mulți oameni, iar constatarea că totul este pe dos se numește, un pic pretențios, paradox.