Periculoasa indiferență dintre societate și stat

Ne aflăm într-un an electoral important, adică una dintre acele perioade în care oamenii își pun eternele întrebări legate de calitatea omului politic și deci de oferta partidelor. Noi, cei care sîntem mai cîrcotași din fire, spunem că cei care ne conduc nu corespund standardelor noastre și mereu ni se răspunde că acești oameni nu sînt decît o reflectare a nivelului mediu al celor care-i votează. Poate că noi nu avem dreptate și cei care ne răspund au dreptate. Există un fel de conexiune tăcută între omul politic și lumea pe care o reprezintă. De exemplu, Trump este acum atît de iubit în America pentru că America de azi îi seamănă foarte mult și el seamănă cu această lume americană, și nu din cine știe ce alt motiv.

Dincolo de asta, există un „totuși”. Și asupra acestui prag vom insista azi. Acest prag este dat de falia enormă dintre oamenii practici și filosofi, adică dintre cei care interpretează lumea și cei care schimbă lumea, așa cum spuneau teoreticienii comuniști. Oamenii practici îi urăsc pe cei care gîndesc, după cum cei care știu lucruri îi privesc cu superioritate pe practicieni. Adversitatea dintre oamenii care gîndesc și cei care exercită puterea într-un stat nu este nouă. Dimpotrivă, am putea spune că are rădăcini foarte vechi dacă a fost sesizată chiar de către Kant. Iată ce spune filosoful, referindu-se la ideea păcii eterne, pe larg expusă în eseul său Spre pacea eternă: „Putem lăsa deoparte întrebarea dacă acest titlu satiric, de pe firma acelui hangiu olandez pe care era pictat un cimitir, i-ar servi pe oameni în genere sau în special pe conducătorii statelor, care nu se vor putea sătura niciodată de război, sau numai pe filosofi, care visează acel dulce vis. Autorul celor de față o condiționează de faptul că politicianul practic îi arată teoreticianului politicii dispreț pentru pedanteria sa, prin ale cărei idei deșarte nu aduce nici un prejudiciu statului ...” (Immanuel Kant, Spre pacea eternă, Editura ALL, București, 2008, p. 61).

Sub influența intelectualilor noștri, falia despre care vorbim a existat și chiar s-a adîncit cu timpul. Așa se face că azi, deși avem nevoie ca tot mai mulți oameni inteligenți să intre în politică și să facă politică, la noi, dimpotrivă, a face politică este ceva care a devenit greu de înțeles, politica fiind considerată ceva murdar. Mai mult, a apărut din păcate un fel de mîndrie ciudată pe care o afișează cel care nu face politică. Am uitat cît de importantă este politica și cît de mult ne determină destinele. Atît destinul fiecăruia dintre noi, cît și pe cel social, comun. În afara politicii, oamenii sînt în afara deciziei și accesului la adevărata dezbatere despre națiunea lor. Or, a te mîndri că nu faci politică și că nu te amesteci acolo mi se pare un fel de superioritate ieftină și păguboasă. Asta pentru că adevăratul cetățean care își iubește țara, așa cum spun cei mai mulți dintre noi, trebuie să fie implicat politic și să poată avea acces la decizia politică. Nasul pe sus ne costă scump, indiferent de ce credem noi despre noi. Dacă nu sîntem implicați politic, potențiala noastră contribuție la binele comun este mult, foarte mult diminuată. Sigur, putem fi medici buni sau arhitecți buni. Și binele pe care îl facem în jurul nostru poate fi inestimabil. Numai că nu poate fi un bine colectiv la dimensiunea maximă a națiunii. Spre asta ar trebui să tindem cu toții, aducîndu-ne aminte cuvintele lui Aristotel care spunea că politica este cea mai nobilă dintre meserii. Și așa este, nimic nu poate fi mai înălțător pentru un om decît a se manifesta și a reuși să facă bine, la nivel mare, semenilor săi.

Din păcate, falia despre care vorbeam a apărut, ca și altădată, între partea dinamică și inteligentă a națiunii și cea urît conservatoare, chiar vetustă în raport cu ceea ce ar trebui să fie o țară modernă acum, în secolul XXI. Avem o lungă tradiție a separării și războiului între cele două părți ale lumii românești. Perioada interbelică a fost caracterizată, din păcate, de această ruptură. După ani îndelungați în care tineretul român și intelectualii noștri au fost atașați proiectului de construire a statului unitar român și de modernizare a sa, atunci cînd aceste obiective au fost atinse parcă s-a întîmplat ceva, o întoarcere. După anul 1918, elitele României au întors spatele statului român. Între ele și birocrația de stat s-a dus un război surd din care România a pierdut foarte mult. Totul a culminat cu instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea și apoi cu pierderile uriașe de ordin teritorial și cu alianțele greșite în plan extern. Momentul 1940 nu a fost întîmplător. Asta pentru că resursa de inteligență aflată în slujba țării în acel moment era destul de redusă, tocmai ca urmare a războiului româno-român despre care vorbeam.

Despre eșecul mobilizării tinerei generații de intelectuali în favoarea modernizării, în perioada interbelică, scrie Dragoș Zdrobiș: „După 1933, radicalizarea politică și criza democrației conduc societatea și statul spre o concurență neconciliantă. Statul român nu a fost capabil să convertească educația într-un mecanism de control social al tineretului și de mobilitate socială. În schimb, România devenea barometrul limitelor meritocrației într-o societate agrară. Mai mult, implicațiile sociologice ale acestui eșec sînt mult mai adînci. În mod normal, pletora cu pregătire universitară ar fi urmat să constituie o «bourgeoisie de robe» sau «pseudo-burghezii» (după cum îi numea Mihail Manoilescu), care ar fi înfăptuit modernizarea, spre deosebire de marea burghezie sau elita intelectuală, care doar trasa direcția modernizării. În realitate, neputînd fi integrată acestui proces, această «pseudo-burghezie» se întoarce împotriva ideii de modernitate însăși, dînd naștere unui proiect antimodernist. Astfel se explică identificarea mișcării legionare cu modelele tradiționale, ea asumîndu-și totodată și o latură antisistem. Pentru mulți dintre legionari sau simpatizanții lor, politica și politicianismul erau rezultatul acestei modernizări eșuate. Soluția propusă de ei era reîntoarcerea” (Dragoș Zdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 14).

Azi, ne aflăm aproape în același punct. Această dispută există, ca o subtilă moștenire a perioadei interbelice. Falia este aceeași și cearta este aceeași. Ne-am separat atît de rău încît oamenii cu potențial decizional și de acțiune se mîndresc că nu fac politică. Este un paradox aici că inteligențele unei națiuni se mîndresc cu faptul că nu se află în slujba națiunii lor. Este o situație de netolerat. Numai că ea continuă pentru că pare că ambele părți sînt deja împăcate cu situația lor. Adică mediocrii care au reușit să strîngă cîțiva bănuți în buzunare se află la cîrma treburilor și sînt mulțumiți că nu-i deranjează nimeni, iar tinerii și intelectualii care au învățat carte și știu lucruri sînt fericiți că sînt lăsați în pace să-și vadă de emigrație sau de viața lor tihnită. Și pentru că a venit vorba despre emigrație, trebuie să spunem că situația emigrației, mai ales în rîndul tinerilor de elită, este de netolerat. Numai că proprietarii de cîțiva lei care ne conduc nici măcar nu sînt preocupați de fenomen, din simplul motiv că aceștia le-ar putea fi adversari dacă ar rămîne acasă. Dacă, în perioada interbelică, Regele Carol al II-lea și Mișcarea Legionară au preluat entuziasmul și avîntul acestui tineret, acum s-au „găsit” alte soluții. Cea mai rea, o repetăm, este aceea că sînt lăsați să plece și apoi nu mai sînt primiți sau sînt primiți cu ostilitate maximă de „proprietarii de bănuți” despre care vorbim. Este un fel de ireconciliere, o dimensiune rea și găunoasă a războiului româno-român. Eternul război care se poartă în spațiul social de la noi cu o tradiție teribilă.

România acum, deși nu mai este lumea din perioada interbelică, a păstrat o bună parte din reflexele de atunci. Nu este capabilă să dezvolte o mobilitate socială și nu este o lume meritocratică. Și asta se vede de la distanță. Milioanele de români care au fugit de aici au fugit și din lipsă de speranță. Pe ei barierele în calea vieții lor i-au gonit dincolo, adică în spații unde simt mai mult respect pentru muncă și merit. Trăim într-o lume închisă în care pozițiile sociale se moștenesc și se transmit în familie. Sînt multe bariere de trecut pînă la realizarea unui individ. La noi, inteligența nu bate banii și chiar este obligată să tacă în fața banilor și apartenențelor la tot felul de grupuri sociale mai mult sau mai puțin obscure. Am reușit în ultimii 30 de ani să ne creăm un spațiu imobil, conservator în sensul rău, cu praguri imposibil de escaladat, în care cel pregătit și corect este marginalizat sau împins să plece „dincolo”. România nu mai este acum a românilor, ci a unei părți din populația noastră, acea parte indiferentă la binele comun și pentru care angajamentul serios în favoarea națiunii nici nu este luat în calcul.

Ce e de făcut? Aceasta este întrebarea obsedantă. E greu să-l convingi pe cocoțatul care are doi lei în buzunar că cineva ar fi un parlamentar sau un ministru mai bun decît el. Soluția ar trebui să vină ca un impuls din afara sistemului despre care vorbim. Taberele trebuie să înceapă să lucreze împreună. Banii trebuie combinați cu inteligența bine plătită. În același timp, putem opri proștii să ajungă sus, după cum putem ajuta inteligenții să treacă pragurile și să spargă închistarea socială de tip medieval. Mă gîndesc, de exemplu, ca orice loc, orice funcție la stat să fie ocupată printr-un examen la nivel național, în cadrul unei autorități singulare și specializate. Atunci politicul ar fi oprit să propage imensul val de nepotism și dependențe care-i este caracteristic. Sau mă gîndesc că Ministerul de Finanțe și poate și alte ministere ar trebui scoase de sub influența directă a politicului. Dacă nu ar mai avea promisiunea de acces direct la bani, mulți deținători de doi bănuți în buzunare nu ar mai fi interesați de politică. Tot ceea ce sparge praguri și elimină dependențe ar trebui promovat. Numărul de maximum două mandate, adică opt ani, pentru ocuparea oricărei funcții la stat ar trebui impus în mod clar. Tot ceea ce îmbunătățește mobilitatea socială și impune meritul ar trebui adus în față. Cine să facă asta? De la cel mai înalt nivel. Acesta ar fi un real efort de modernizare a României pe care numai un șef de stat îl poate coordona. Să sperăm că viitorul nostru șef de stat va ști ceva despre România și va da drumul la cîteva idei care o pot face modernă. Pentru că, azi, România nu este o asociere de cetățeni modernă – dimpotrivă, este mai mult medievală.

Și apoi este vorba despre educația celui care dorește să-și slujească țara. Trebuie să încetăm a ne mai lăuda cu faptul că nu facem politică. Să revenim în politică, pentru că acolo ni se decide viața noastră ca indivizi sau ca cetățeni. Chiar dacă pe moment este nevoie de nervi tari pentru a face față grobianului cu doi lei în buzunar și pe care tatăl lui a ținut neapărat să-l facă parlamentar, eu cred că merită efortul. Și poate este și o datorie, aceasta a implicării. Asta pentru că vedem cum lumea în jurul nostru se schimbă și mizele au devenit dintr-o dată mari sau foarte mari. Aroganța celui care are puterea, combinată cu indiferența și aroganța celui care spune că nu o dorește, este o combinație letală, una care ne-a costat mult în trecut și din care putem învăța ceea ce este de învățat.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.