Război și Arupa

Într-o scrisoare datată 30 iulie 1932 („Why War?“), Albert Einstein îl întreabă pe Sigmund Freud: „Există vreo cale prin care omenirea să fie izbăvită de amenințarea războiului? [...] Cum este posibil ca o clică să orienteze în interesul ei voința celor mulți, care au de pierdut și de suferit de pe urma unui război? [...] Există vreo posibilitate de a controla evoluția mentală a omului încît să devină imun la psihozele urii și distrugerii?”. Freud îi răspunde pe zece pagini. Nu are o soluție, pentru că orice acțiune umană, explică el, e condiționată biologic să conțină, ca un aliaj, în proporții variabile, două instincte fundamental opuse: al vieții și al morții. Suprimarea oricăruia dintre ele este imposibilă. Poate fi încercată doar deturnarea celui de-al doilea prin favorizarea primului (întărirea legăturilor emoționale dintre oameni, prin civilizare): „De un lucru sîntem siguri: orice contribuie la creșterea gradului de civilizație lucrează, în același timp, împotriva războiului”.

În vreme ce un fizician de talia lui Einstein crede că răspunsurile la problemele vitale ale omenirii s-ar putea afla în psihic, o bună parte a cărturarilor din sfera umanistă a vremii își pun nădejdea în limbă. Reprezentativ, în această direcție, este volumul de circa 400 de pagini publicat de englezii C.K. Ogden (lingvist, filozof, scriitor) și I.A. Richards (poet, critic și teoretician literar), în 1923, The Meaning of Meaning: A Study of the Influence of Language upon Thought and of the Science of Symbolism / Sensul sensului: un studiu despre influența limbii asupra gîndirii și despre știința simbolismului. Cei doi autori le reproșează gramerienilor (lingviștilor) că, prin lipsa lor de interes față de studiul „multiplelor feluri în care cuvintele ne servesc și ne înșeală” – „scopul esențial al oricărei educații adevărate” –, nu înțeleg importanța crucială a domeniului lor. Gramatica (lingvistica) „deține cheile cunoașterii”, pentru că „întreaga noastră perspectivă asupra vieții, comportamentul și caracterul sînt profund influențate de felul în care sîntem capabili să folosim limba – mijlocul principal de contact cu realitatea”.

Am mari rezerve vizavi de fiecare afirmație din acest citat, dar nu acest lucru e important acum. Un gramerian convins pe deplin că limba e un fel de Sfînt Graal al cărui studiu ar putea fi răspunsul la problemele cele mai adînci ale umanității este americanul B.L. Whorf. Spre sfîrșitul scurtei sale vieți, Whorf aderă la Societatea Teozofică, pentru care scrie un articol, „Language, Mind, and Reality“ / „Limba, mintea și realitatea“, care apare postum, în ianuarie și aprilie 1942, în revista Theosophist (Madras, India). Traduc și rezum mai jos o parte din conținutul acestuia, folosind cît mai mult cuvintele lui Whorf, fără să folosesc ghilimele și stil indirect, pentru ca vocea autorului să răzbată neîntreruptă.

*

Știința a ajuns, în prezent, la o frontieră prevestită de foarte mult timp, numită Babel, pentru că efortul ei eroic de a fi strict factuală a dus-o, în final, într-o încîlceală cu neașteptatele fapte de ordin lingvistic. Pe acestea, știința clasică mai veche nu le-a privit niciodată ca fapte, numai că ele au intrat pe ușa din dos și au ajuns să fie confundate cu substanța Rațiunii înseși. Gîndirea științifică este, azi, o specializare a tipului de indo-europeană vestică ramificată în dialecte reciproc neinteligibile: de exemplu, termenul spațiu nu înseamnă același lucru pentru un fizician și un psiholog, după cum nici un cuvînt ca sentiment nu funcționează la fel pentru un englez și un francez. Nu vorbim despre probleme pe care un traducător le-ar putea rezolva, ci despre ceva absolut uimitor: fiecare limbă și fiecare jargon tehnic încorporează în sine anumite perspective și anumite opoziții organizate față de punctele de vedere divergente. Aceste opoziții nu numai că izolează artificial diversele științe, dar nici nu lasă spiritul științific să progreseze și să facă pasul hotărîtor prin care să acceadă la perspective fără precedent și la o rupere completă de tradiții. În dialectica științelor, anumite structuri lingvistice, folosite pînă la epuizare, s-au fosilizat și nu mai permit observarea aspectelor potențial semnificative ale realității, de care depinde progresul în înțelegerea universului.

Astfel că un pas hotărîtor pentru cunoașterea vestică este reexaminarea fundalului lingvistic al gîndirii. Ideea pe care aș vrea să o prezint aici, adresată acelora care ar putea ajunge lideri în reorganizarea viitorului întregii omeniri, este următoarea: o lume numenală – una a hiperspațiului, a dimensiunilor superioare – așteaptă să fie descoperită de toate științele, pe care le va unifica; așteaptă să fie descoperită sub aspectul ei primar de tărîm al relațiilor organizate, de o diversitate nemaivăzută, dar clar asemănătoare bogatei și sistematicei organizări a limbii și a rudelor ei, matematicile și muzica. Ideea e mai veche decît Platon, dar nouă ar putea fi constatarea că lumea necunoscută și vastă în care ne aflăm și ale cărei aspecte fizice reprezintă, ca o piele, doar suprafața se prefigurează în limbă. Tiparele organizaționale sînt elementare într-un sens cu adevărat cosmic, ele formînd întreguri similare Gestalt-ului din psihologie, incluse în întreguri tot mai mari, într-o progresie continuă. Imaginea cosmică are un caracter ierarhic de progresie de planuri. Lipsite de recunoașterea unei astfel de ordini, diversele științe decupează segmente, cum ar veni, din lume, în răspăr, probabil, cu direcția planurilor ei naturale, sau oprindu-se cînd, la o o schimbare majoră de nivel, fenomenele devin de un tip diferit sau inaccesibile vechilor metode observaționale.

În schimb, în știința limbii, faptele sistemului lingvistic te obligă să recunoști planurile ierarhice pentru că fiecare este dat explicit de o simetrie a organizării, care poate fi observată doar de lingvistul de profesie. Mai întîi avem planul fizic, acustic, de „sub” fenomenele strict lingvistice alcătuite din unde sonore; apoi vine planul fiziologic-fonetic, un nivel de organizare a mișcării mușchilor și organelor vorbirii; apoi planul fonemic, organizarea sistematică a setului de consoane, vocale, accente, tonuri etc., din orice limbă; apoi planul morfo-fonemic, în care „fonemele” nivelului anterior apar combinate în „morfeme” (cuvinte și sub-cuvinte cum ar fi sufixele etc.); apoi planul morfologic; apoi acela al complexei și în mare măsură inconștientei organizări cunoscute sub numele absurd de sintaxă; planurile continuă, iar deplina lor însemnătate ar putea, într-o zi, să ne năucească. Vorbirea e cel mai bun spectacol pe care omul îl pune pe scena evoluției, iar ordinea în care acesta își desfășoară uimitorul set de trucuri pînă la punctul culminant e furată de la Univers.

Ideea total necunoscută lumii vestice conform căreia natura și limba sînt înrudite intern e binecunoscută de secole în alte culturi considerabil mai vechi. În India, un aspect al acesteia e reprezentat de mantre și artă mantrică. Diferită de incantația magică de la cel mai de jos nivel cultural, mantra se referă, în cultura înaltă, la afinitatea ascunsă dintre limbă și ordinea cosmică, iar la un nivel și mai înalt, devine „Mantra Yoga”, în care mantra este un complex de tipare conștiente menit să îndrume conștiința spre lumea numenală organizată. Limbajul-formulă mantrică permite manifestarea unui tip diferit de forțe, latente anterior, prin reorganizarea stărilor sistemului nervos și glandular sau, mai degrabă, prin reorganizarea stărilor forțelor „eterice” din aceste sisteme și din jurul lor. De aceea e imperios necesar să aflăm mai multe despre limbă! Studiul limbii aruncă cea mai multă lumină asupra proceselor gîndirii, iar el ne arată că formele gîndurilor omului sînt controlate de legi inexorabile de organizare, de care acesta nu e conștient, și care nu-s altele decît complexele sistematizări ale limbii sale materne. Și orice limbă este un vast sistem de relații, diferit de celelalte, în care se predetermină cultural formele și categoriile prin care individul nu doar comunică, ci și analizează natura, observă sau ignoră diverse tipuri de relații și fenomene, își canalizează raționamentul și-și construiește casa conștiinței.

Această doctrină e nouă pentru știința apuseană, dar ea (sau ceva asemănător) e cunoscută filozofiilor Indiei și Teozofiei moderne. Numai că acest lucru e mascat de faptul că termenii filozofici sanscriți nu oferă un echivalent exact pentru accepțiunea largă, de sistem, în care eu folosesc cuvîntul „limbă”. Sistemul lingvistic cuprinde tot simbolismul, toate procesele simbolice, toate procesele referinței și ale logicii. Termeni precum Nama se referă mai degrabă la sub-grade ale acestui sistem – nivelul lexical, nivelul fonetic. Cel mai apropiat echivalent e, probabil, Manas, cu care vagul nostru „minte” abia dacă se potrivește: Manas în sens larg e un grad ierarhic major în structura lumii; există și o sintagmă, plan manasic – pe cînd „plan mental” îl induce în eroare pe vorbitorul de engleză deoarece are mai degrabă conotația de nebulozitate, și nu de ordine structurală cosmică caracterizată de organizări specifice.

Se spune că în planul manasic există două mari nivele, numite Rupa și Arupa. Cel inferior e tărîmul „numelui și al formei”, Nama și Rupa, unde „formă” înseamnă organizare în spațiu (spațiul „nostru” tridimensional) – care e departe de a corespunde ideii de tipar în sens universal. Iar Nama, „nume”, nu înseamnă limbă sau sistem lingvistic, ci e doar nivelul la care se manifestă numirea și, deci, izolarea diverselor părți ale întregului complex de experiențe. Fiecare limbă decupează artificial și într-un mod diferit întinderea și curgerea continuă a existenței. Nivelurile Rupa și Nama, segmentarea formală și vocabularul, depind de un nivel mai înalt de organizare la care apare schema combinatorială: Arupa. „Fără formă”, Arupa e lumea tiparelor recurente prin excelență, și nu înseamnă fără formă sau organizare lingvistică, ci fără referire la forma spațială, vizuală. Arupa e în afara timpului și spațiului, e un tărîm al organizărilor care pot fi real-izate în spațiu și timp, în materialul planurilor inferioare. Astfel de tipare nu seamănă cu sensurile cuvintelor, ci cumva cu modul în care apare sensul în propoziții; nu seamănă cu propozițiile individuale, ci cu schemele propozițiilor și cu aranjamentul structurii propoziționale.

Limba constă din nume și forme (Nama-Rupa) și ordine (subtilă, universală); tot așa, lumea fizică poate fi văzută ca ansamblu de entități cvasidistincte (atomi, cristale, organisme, planete, stele etc.), nedeplin inteligibile ca atare, ci mai degrabă emergente dintr-un cîmp de cauze, el însuși un complex de tipare și ordine. La nivel subatomic, formele fizice și forțele se dizolvă în relații de organizare pură. Locul unei entități aparente, să zicem un electron, devine nedefinit, el dispărînd și apărînd dintr-o poziție structurală în alta, ca un fonem sau altă entitate lingvistică supusă distribuirii în tipare. Putem spune că, între cele două poziții, locul său nu se află nicăieri, e doar o alternare; situațiile îl materializează, e guvernat de o structură aflată dincolo de măsurători; tridimensionalitate nu există; în loc, Arupa.

În lumea occidentală, straniul dar al limbii a fost folosit pentru a țese o plasă de iluzii, din care ne putem elibera doar prin înțelegerea limbii mai adînc decît ne permite indo-europeana apuseană: printr-o „Mantra Yoga” a conștiinței vestice. Yoga, prin care conștiința se ridică și se extinde enorm, seamănă cu studiul științific al limbilor și principiilor lingvistice prin faptul că acesta din urmă presupune cel puțin o ridicare parțială a intelectului spre nivelul Arupa. Aflînd că, dincolo de diversitate și diferențe între limbi, în ordinea, frumusețea și armonia sistemelor lingvistice toți oamenii sînt egali, vom putea transcende granițele dintre culturi locale, naționalități și rase. Printr-o astfel de înțelegere adîncă vom putea ajunge la o etapă măreață a umanității, la o frăție a „Fiilor lui Manas”.

Foto: Mantra/ wikimedia commons