SUA: „Eu am dreptate, tu ești un prost”

Statele americane or fi unite, americanii, însă – nu, mai ales de la o vreme. De-a lungul celor cîteva secole de istorie post-europeană, multe i-au dezbinat. Autonomia statului din care făceau parte versus federalism; pro sau contra sclaviei; societate laică versus religioasă; pro sau contra alcool; pro sau contra avort; pro sau contra războiului din Vietnam – acestea și multe altele, privitoare la opțiuni absolut concrete, palpabile, legate de societatea în care voiau să trăiască. Și de-a lungul dezvoltării acestei democrații, aleșii au trebuit să-și transmită clar alegătorilor opțiunile. Ce vor, ce promit. Prin afișe, apoi ziare, tîrziu la radio (și acolo, mai degrabă, cei deja aleși).

În cea mai mare parte a democrației americane, nimeni nu știa de personalitatea alesului. Cum zîmbește, cum se supără, cît e de mieros. Abia de prin anii ’70, televiziunea a schimbat această realitate – și abia de curînd, net-ul și rețelele de socializare au transformat complet regulile jocului. Oricum alegerile erau emoționale, pentru faptul că ești „de acord” sau nu cu un subiect. Acum au devenit eminamente emoționale, pentru că partea rațională aproape că a dispărut: votezi cu ăla pentru că-ți place sau nu de el. Și nicăieri nu a fost asta mai evident, mai condensat și concentrat decît la convențiile care tocmai s-au încheiat în SUA, prin care republicanii și, respectiv, democrații și-au oficializat nominalizările pentru Casa Albă.

Ați observat că am folosit mult „aleșii” și nu politicienii; nu de dragul livrescului. Unul dintre aspectele complet de neînțeles pentru noi, nu doar românii, ci și europenii în general, este cît de mult au de ales americanii. Pentru context: noi ne votăm primarii, (euro)parlamentarii și președintele – ATÎT. Americanii își aleg (printre alții): judecători, procurori, șerifi, guvernatorii, congresmenii statali, congresmenii federali, candidați la președinție, multe alte funcții, plus frecvente și obișnuite referendumuri. A, și foarte important: NU DOAR O DATĂ LA PATRU ANI. Nu ridic în slăvi societatea americană, are tarele ei, ci principiul. E important să o vedem prin această prismă a democrației. Îți percepi cu totul altfel comunitatea dacă tu îți alegi șeriful, cu care te întîlnești săptămînal pe stradă; el n-are cum să te evite, tu n-ai teamă de public: este o cu totul alta relația cu autoritatea.

Revenind însă la emoțional: lumea nu are răbdare, nici timp să analizeze programe politice. De-asta alegerile din Statele Unite sînt mai „pe sentiment” ca niciodată. De ce tocmai SUA? Pentru că istoria (și nu doar recentă) ne demonstrează că acolo apar mai întîi tendințele – de comunicare, sociale, politice. Poate pentru că pur și simplu sînt într-o fază socială (și democratică) puțin mai avansată (nu neapărat mai bună, mai avansată în timp). La cele două convenții din SUA, în care partidele principale și-au confirmat candidații, echipele de campanie au identificat, izolat și exploatat mai multe direcții ale acestui emoțional.

Direcția strongman. Și republicanii, și democrații vor un președinte puternic – ca persoană, ca personalitate. Există o anumită fascinație în Statele Unite pentru liderul unic, să știți; este paradoxal, avînd în vedere nivelurile de democrație pe care le-am exemplificat mai devreme, dar au chestia asta. Sigur că n-or să prea recunoască deschis că pe undeva îl admiră pe un Putin sau Kim Jong-un, dar mulți americani au cumva jindul ăsta către conducătorul unic. Nu cred că există națiune mai fascinată, spre exemplu, de casa regală britanică. Una dintre posibilele explicații este nemulțumirea generalizată față de Congres, care de la un mandat la altul pare din ce în ce mai ineficient și mai prins în demagogie. Pe direcția strongman, Trump cîștiga pînă de curînd detașat: tupeu, atitudine, „le zice, dom’le”. Partenerul său „de tichet”, cum spun americanii, J.D. Vance, este croit de echipa din spate să fie aidoma șefului său, doar puțin mai tînăr. Am văzut recent la BBC un votant republican care spunea: „Ei, știți cum e Trump, mai exagerat așa, dar are dreptate”. Republicanii scuză astfel multe dintre absurditățile pe care le spune fostul președinte, informații fără cap și coadă, de dragul atitudinii sale.

Democrații au recuperat masiv, după dezastrul Biden-cel-bătrîn-și-decrepit. Deși Kamala Harris nu a dat nici măcar un singur interviu în această campanie (abia acum, cu mare tam-tam, de parcă ar fi vreun eroism, și doar însoțită de partenerul de candidatură!) și în ciuda trecutului său de procuror (care presupune totuși abilități oratorice), are o bogată istorie de gafe și ample discursuri în care nu spune nimic. Divaghez puțin: un fost ministru de Externe român din partea PSD excela la lungi diatribe cu zero informație, la un moment dat am ascultat disperat zece minute în șir dintr-un discurs din care mi-a fost imposibil să desprind vreo idee pe care să o dau pe post; vă las să ghiciți cine. Ei bine, revenind, Harris era relativ necunoscută ca personalitate americanilor și oricum apreciată negativ de un număr record. Reversul medaliei este că tocmai datorită acestei imagini neclare a putut fi modelată de experții în comunicare și, printr-un discurs memorabil (probabil cel mai bun din viața sa?), să își proiecteze imaginea de putere, de strongwoman. La fel, partenerul său, aproape necunoscutul nu doar pe plan internațional, ci și pe plan național (în iunie, aproape trei sferturi dintre americani nu știau cine e) guvernator de Minnesota, Tim Walz.

Altă direcție: ceilalți vor distruge America. Niciodată nu a fost atît de puternic acest mesaj nociv, de ambele părți. Presărat la ambele convenții cu multe adevăruri parțiale (evit dinadins „fake news”, termenul începe să fie folosit pentru orice lucru cu care nu sîntem de acord). Donald Trump le spune necontenit americanilor cum el se luptă pentru ei de fapt, ba chiar le zice explicit, citez, „sînt războiul vostru, sînt luptătorul vostru” în mesajul „păi, dacă pe mine mă persecută, imaginați-vă ce v-ar face vouă!”, subminînd obsesiv încrederea în instituțiile statului pe care vrea să-l conducă. La convenția republicanilor, Trump / Vance au spus că democrații vor distruge America, pentru că aceștia ar fi comuniști de-a dreptul (înfricoșător, dar americanii habar n-au ce-i aia comunism de fapt, dar, hei, ce bau-bau bun). Dar și de partea democraților avem aceeași tehnică; ah, republicanii vor distruge democrația americană prin nenorocita de Agendă 2025 – multe neadevăruri menite să sperie puținii alegători nehotărîți rămași. Ca fapt divers, acea Agendă (da, cu multe idei șocante ca desființarea Ministerului Educației) se tot scrie de către fundația Heritage de cîteva decenii; niciodată n-a fost implementată.

Un aspect absolut extraordinar al acestor două convenții, iarăși într-o premieră absolută a ultimelor decenii, este însă masculinitatea. În plin război woke și anti-woke, în plină eră a ofensării, în plină epocă a „cancel culture”, în pline vremuri post-#metoo, cele două campanii au încercat să construiască cea mai bună variantă a masculinității, pentru electoratul lor. Varianta lor de macho, dacă vreți. Și asta nu la nivelul candidaților pentru funcția de președinte (Kamala Harris se oferă ca alternativă tocmai la acest aspect: bărbat alb versus femeie de culoare), ci la cei pentru postul de vice. Poate niciodată în istoria recentă (Doamne, a cîta oară spun asta legat de actualele alegeri americane) nu a fost atît de tîrzie, de imprevizibilă și de interesantă cursa pentru vicepreședinte. Aici se vede de fapt miza pe care o pun campaniile, arhetipul de bărbat cu care vor să-și prindă electoratul – și bineînțeles că este o luptă asimetrică. Hai să facem ca la box, că se potrivesc și culorile.

În colțul roșu, doamnelor și domnilor, J.D. Vance. Tînăr, 40 de ani, dar nu atletic și nici prea înalt, că și-ar eclipsa șeful. Puțintel îndesat și corpolent, exact cît să poată și americanii nesportivi să se identifice cu el. Ca și Donald Trump, le spune lucrurilor pe lume, la polul opus al corectitudinii politice – a făcut uriașă vîlvă cînd a spus că țara „e condusă de o adunătură de femei cu pisici, dar fără copii” (bineînțeles, declarații degrabă scoasă din context). A scris foarte apreciata carte Hillbilly Elegy (e și film pe Netflix, Elegia celor bătuți de soartă), exact despre drama (absolut reală) a americanului de rînd uitat de societatea bogaților. Dar politic, absolut, ABSOLUT totul este în venerația lui Trump. TOTUL.

În colțul albastru, Tim Walz. Am rîs cu poftă cînd, înaintea stabilirii candidatului democrat pentru vicepreședinte, un guvernator glumea că „dacă sondajele lor le demonstrează că au nevoie de un tip alb, de 49 de ani, chel, homosexual, evreu din Colorado, au numărul meu”. Walz nu le bifează chiar pe toate (OK, nu e evreu, nici homosexual, a trecut binișor de 49), dar e pe-acolo: alb, supraponderal, cu calviție. Și țineți cont: nimic, dar nimic din caracteristici și trecut nu sînt lăsate la voia întîmplării de echipele de campanie. Tim Walz este o altă față a masculinității. Sigur că prima impresie – „guy next door”, vecinul care face grătar și vorbește tare, cu glume la care rîde și el, dar și lumea din preajmă. DAR: Walz a fost profesor de geografie internațională (deci apreciat de cei care știu că vicepreședintele are și o parte de politică externă în atribuții), dar și antrenor de echipă de fotbal (aici îi bifăm pe tradiționaliștii cu „visul american”). Este absolut în largul lui în public, nu se sfiește chiar să se ia pe sine în rîs, a postat clipuri cu el nedescurcîndu-se pe telefonul mobil și are propria sa colecție de gafe și jigniri, destul de grave. Daaaaaaar – este și el un model de masculinitate, de cînd a fost nominalizat drept candidat la VP, proiectează imaginea de macho... blînd cumva. Ca să nu mai vorbim de uriașa revelație a mesajului că republicanii sînt bizari; din nou, de pus în context: ceilalți te fac comunist, nenorocit, distrugător de țară? Păi, nu răspunzi cu aceeași monedă? Îi faci „weird”, practic îi minimalizezi. Este printre cele mai amuzante și mai relaxante mesaje din această campanie extrem de amară și de abjectă – omul nu-i acuză că mint sau că vor să distrugă societatea, le zice pur și simplu „băi, sînteți weird” – și rîde. Cu asta îl prinde fantastic pe democratul de centru, pe cel care s-a săturat de toată polemica și veninul ambelor părți.

Un alt palier ale acestor două convenții a fost, în cea mai divizată societate americană a ultimilor ani, unitatea. Pentru că e o nevoie acerbă de asta, în condițiile în care sînt familii care nu-și vorbesc din cauza diferențelor politice. Puțini stau să vadă-n direct nesfîrșita convenție republicană sau democratică, evenimente-mamut de cîte 10-12 ore zilnic, timp de cinci zile. Puțină lume își dă seama în ce constau ele, în afară de discursuri – partea procedurală. Sigur că este o formalitate, pentru că toate statele și-au ales opțiunea în alegerile primare, dar delegații fiecărui stat își confirmă această opțiune (mai puțin la democrați, unde Biden a fost înlocuit de Harris, dar principial e același lucru) prin acel roll call în care delegațiile au votat. E cumva o reproducere „în mic” a alegerilor prezidențiale, cu extrem de controversatul sistem al electorilor. Dar acești delegați sînt fizic acolo, își exprimă cu voce tare votul, sînt auziți de toți ceilalți, se cunosc unii pe alții, văd că sînt parte a unei uriașe comunități; locuitorii din Georgia, de exemplu, văd ulterior clipuri cu delegații lor transmițînd opțiunea statului lor etc. Este o uriașă agora. Aceste două convenții au consfințit o realitate extrem de tristă a actualei societăți americane, care începe să se vadă și în restul Occidentului, inclusiv în România; atunci cînd doi oameni ca tine și ca mine sînt de părți opuse ale baricadei politice, atitudinea nu mai este „eu am dreptate, tu greșești”, ci „eu am dreptate, tu ești un cretin nenorocit”. Ambele părți susțin că nu sînt o alternativă, ci singura soluție la nici mai mult, nici mai puțin decît distrugerea totală a societății americane. Nu seamănă puțin cu ce auzim și pe la noi?

Putem observa un fenomen politic și social extrem de interesant – și ne cam ajută să fim atenți la el. Pentru că vom vedea ce se întîmplă într-o societate democratică în care există una dintre cele mai mici proporții de indeciși din ultimele decenii, dar care, din cauză că, practic, doar cîteva state sînt cruciale, sînt tocmai cei ce vor decide rezultatul alegerilor.

Urmează în curînd dezbaterile dintre candidați. Dar pentru că anul acesta avem și noi alegeri prezidențiale, vor urma și la noi. Vă asigur, vă garantez că și echipele de campanie ale politicienilor noștri vor fi extrem de atente, le vor urmări cu pixu-n mînă. Vom putea compara prestațiile – ale politicienilor, ale ziariștilor moderatori. Cu ce ne ajută? Să știm să evaluăm. Să știm să alegem în consecință. Să știm ce să le cerem.

Mihai Melinescu este jurnalist de politică externă la TVR.