Cătălin Cîrstoiu e dator cu o înfrîngere

Mica și amuzanta dramă prin care trece candidatul PSD-PNL la Primăria Bucureștiului – retras aproape zilnic de presă și reconfirmat cu jumătate de gură de șefii coaliției după cîteva ore – ar fi putut fi prevenită dacă la vîrful celor două partide ar fi existat vreo urmă de respect pentru membrii și simpatizanții de rînd. 

E foarte probabil că nici un ostaș pesedist sau penelist nu se gîndea prin ianuarie să propună sau să susțină la Primăria București un medic obscur cu probleme evidente de integritate și care crede onest că aroganța ține loc de experiență politică. Așa se face că entuziasmul activului de partid e sub nivelul mării, sondajele arată rău, iar de prin sala de ședințe încep să se audă mîrîieli ale unor Casandre de ocazie care citesc deja semnele unui dezastru în zațul din ceașcă. 

O consultare cinstită a membrilor i-ar fi scutit probabil pe domnii Ciucă și Ciolacu de momentele stînjenitoare de zilele astea, cînd contemplă ceea ce în mințile domniilor lor e foarte probabil interpretat ca o uriașă conspirație menită să le strice planurile. Asta deși controlează toate instituțiile statului și o bună parte din presă. Nu e nici o conspirație, e doar efectul politicii făcute de sus în jos cu un dispreț suveran pentru organizațiile locale – „lipitorii de afișe”, cum sînt numiți în conversații private. 

Așezat între timp în tranșee, publicul Opoziției se amuză copios urmărind necazurile comasaților, însă alege să vorbească mai puțin despre preferații săi. Deși relatată insuficient, o dramă paralelă cu cea a coaliției s-a întîmplat și la AUR, unde s-au făcut presiuni pentru înlocuirea candidatului pentru București. USR, la rîndul său, face tot felul de șpagaturi etice încercînd să explice de ce în mai multe județe acceptă colaborări cu personaje pe care pînă ieri le acuza de toate relele lumii. 

E foarte probabil ca încăpățînarea lui Nicușor Dan de a rămîne independent în pofida tuturor ofertelor de a semna o adeziune de partid să îl fi salvat de la rușinea suferită de Gabriela Firea – aruncată neceremonios peste bord de propriii colegi. Apoi, actualul primar al Capitalei nu trebuie să răspundă pentru păcatele unor șefi ierarhici pe linie politică, ci cel mult pentru ale sale. Însă pentru acestea din urmă este aproape imediat iertat și nu neapărat pentru că e simpatic, ci pentru că situația din tabăra adversă e undeva la granița dintre ridicol și jenant. 

Nicușor Dan e probabil singurul tehnocrat căruia veverița misecuvinismului nu îi ronțăie constant măruntaiele. Se încăpățînează să nu lupte pe terenul adversarului, ci pe al său și a reușit să convingă o bună parte a publicului că stilul său frust de antierou al administrației funcționează. 

Faptul că primarul Capitalei reușește să navigheze prin politica locală și națională avînd de partea sa doar încăpățînarea și voința proprii, în absența unei organizații formale din care să facă parte și care să îi fie constant alături, e încă un semn că în partidele românești (cele reale, nu mirajele de Facebook) e ceva fundamental greșit. Cariera politică a lui Nicușor Dan e probabil cel mai vizibil avertisment că, cel puțin la nivel de percepție, politica organizată nu funcționează în România decît ca o rețea de împărțit rente și aproape deloc ca instrument de reprezentare a cetățenilor. În partidul românesc, de orice culoare ar fi el, intri ca să obții beneficii personale, nu ca să schimbi în bine viața comunității. Iar naivii, nu puțini, care fac totuși exercițiul de a se implica politic gîndindu-se la binele comun sînt descurajați și împinși pe margine pînă cînd, frustrați sau obosiți, renunță. 

Nu vreau să se înțeleagă de aici că implicarea politică e greșită. Din contra. E necesară și e urgentă. Acest cerc vicios în care cetățenilor li se furnizează permanent exemple de futilitate a implicării oneste ar putea să ducă la concluzia că politica rămîne un exercițiu rezervat cîtorva persoane de calitate îndoielnică. Nu e.

Cercul ăsta poate fi rupt și uneori se întîmplă. Faptul că la ultimele două runde de alegeri naționale am avut de fiecare dată un partid antisistem care a intrat în Parlament e cea mai bună dovadă că populația vede, se enervează și acționează. Am mai scris în acest spațiu că susținerea de care se bucură Cristian Popescu Piedone are o explicație (probabil neplăcută pentru alegătorii de dreapta): votul de protest. 

Alegătorii joacă correct, dar o fac pe un teren înclinat.

Înapoi la dramedia lui Cătălin Cîrstoiu: cred că, din motivele expuse mai sus, candidatul PSD-PNL e dator cu o înfrîngere la alegerile astea. Nu, nu în fața lui Nicușor Dan sau Popescu Piedone, ci în fața oricui îi ia în serios pe bucureșteni. Liderii de partide mari trebuie să învețe umilința și una dintre căi e votul împotriva aroganței. 

Politica de tip parașutare în teritoriu inamic trebuie să fie invalidată și cel mai bine se poate face asta la urne. După 9 iunie, dl Cîrstoiu poate să îi trimită factura lui Marcel Ciolacu, apoi să înceapă pregătirea pentru un mandat pe care să îl merite.