Cînd devine antisemită criticarea Israelului

Luna trecută, prim-ministrul Beniamin Netanyahu a condamnat protestele care au avut loc în campusurile americane împotriva atacurilor țării sale asupra Fîșiei Gaza, spunînd că „amintesc de ceea ce s-a întîmplat în universitățile germane în anii 1930”. El îi compara, evident, pe protestatari cu grupurile de studenți naziști care îi băteau pe studenții și pe profesorii evrei din facultăți.

Comparația diluează oroarea nazismului, trecînd cu vederea atît amploarea violenței exercitate de studenții naziști împotriva oricărei persoane de origine evreiască, cît și scopul lor, în mod declarat rasist, de a elimina toți studenții și profesorii evrei din universități. Ceea ce le-a reușit, după ce naziștii au ajuns la putere, iar acum știm că acesta era doar un pas către țelul lor ultim: o lume fără evrei.

Știu cum arăta antisemitismul nazist al anilor 1930. Părinții mei, evrei vienezi, au devenit refugiați. Bunicii mei nu au plecat la timp, și trei dintre ei au fost uciși în Holocaust. Cînd eram copil, tatăl meu se trezea devreme, în diminețile de duminică, și se uita la fotografiile cu familia extinsă, plîngînd după cei pierduți – nu numai părinții săi, dar și mătuși, unchi și veri.

Cînd eram la facultate, istoria familiei mele m-a determinat să studiez ascensiunea fascismului și a antisemitismului european în anii 1930. Am citit cîteva dintre sursele primare, precum ziarul virulent antisemit Der Stürmer [soldat infanterist german de elită din timpul Primului Război Mondial – n. trad.], și chiar dacă în cele din urmă m-am decis pentru filozofie, și nu pentru istorie, ura viscerală față de evrei care răzbătea din aceste scrieri m-a impresionat profund.

Fără îndoială, pentru unii antisemiți, recentele proteste studențești au fost un pretext pentru a instiga la ură față de toți evreii, indiferent de opiniile lor cu privire la ceea ce se întîmplă în Gaza. Dar a descrie protestele în general ca fiind comparabile cu antisemitismul nazist e grotesc.

Netanyahu se înscrie într-o lungă tradiție de apărători ai Israelului care urmăresc să-i înfiereze pe critici ca fiind antisemiți. Pesemne fără să-și dea seama, Camera Reprezentanților SUA a contribuit recent la estomparea distincției esențiale dintre antisemitism și opoziție față de Israel. Cu un vot de 320 contra 91, Camera a aprobat o hotărîre care combină o condamnare a antisemitismului cu stipularea conform căreia Departamentul pentru Educație al SUA va trebui să utilizeze definiția antisemitismului formulată de Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului (International Holocaust Remembrance Alliance – IHRA).

Modul în care IHRA definește inițial antisemitismul e simplu și irefutabil: „Antisemitismul e o anumită percepție asupra evreilor, care poate fi exprimată ca ură față de evrei”. Problema e că această definiție e urmată de exemple de antisemitism, unul dintre ele fiind acesta: „A refuza evreilor dreptul la autodeterminare, afirmînd, de exemplu, că existența statului Israel e un demers rasist”.

În 1896, cînd Theodor Herzl a publicat „Der Judenstaat” („Statul evreu”), un pamflet considerat îndeobște textul fondator al sionismului, evreii care trăiau pe teritoriul care e astăzi Israel erau foarte puțini. Evreii de pretutindeni resimțeau o legătură istorică cu Israelul din biblia ebraică și, în fiecare an, de Pesah, ei spuneau „Anul viitor, la Ierusalim”. Acesta era însă un ritual, nu expresia unei dorințe de strămutare. Pentru părinții mei, în anii de dinaintea venirii naziștilor la putere, ideea de a părăsi Viena cea fremătătoare, sofisticată și multiculturală pentru Palestina era ridicolă.

Mișcarea sionistă timpurie a popularizat sloganul: „Un pămînt fără un popor pentru un popor fără pămînt”. E adevărat că, la acea vreme, evreii erau o minoritate oriunde în lume și, ca atare, nu exista nici un ținut sau o țară predominant evreiască. Dar la fel de fals era, evident, și că Palestina era un pămînt fără popor.

Dacă afirmăm că evreii – sau romii sau orice altă populație care e pretutindeni o minoritate – au un drept la autodeterminare, va trebui să admitem negreșit că orice astfel de drept trebuie să fie limitat de drepturile altora de a determina tipul de stat care va guverna țara în care ei trăiesc. Pentru aceste grupuri care sînt pretutindeni o minoritate, asta poate însemna că nu există nici o țară în care ei să își poată exercita un drept național sau colectiv la autodeterminare.

Ce putem spune despre afirmația conform căreia existența statului Israel e un demers rasist? Legea israeliană a reîntoarcerii îmi dă dreptul să devin cetățean al Israelului, chiar dacă sînt ateu, nu am respectat niciodată legile religioase evreiești, nu am învățat ebraica și nu am celebrat Bar Mițva. Dar faptul că bunica mea pe linie maternă era evreică e suficient pentru a-mi da dreptul de „reîntoarcere” în Israel. Ceea ce seamănă supărător de mult cu un criteriu rasist de decizie cu privire la cine are dreptul să devină un cetățean al Israelului.

În 2010, împreună cu alți membri ai unui grup de evrei australieni, am renunțat în mod public la dreptul meu de reîntoarcere. Am făcut acest gest fiindcă nu credeam că ar trebui să avem acest drept, cîtă vreme palestinieni care pot dovedi cu acte că strămoșii lor aveau case pe teritoriul care e, acum, Israel, și cîțiva dintre cei ai căror strămoși au fost izgoniți prin acțiuni militare sau paramilitare evreiești ostile, nu îl au.

În ciuda obiecțiilor mele față de definiția IHRA, admit că ea are meritul de a include o afirmație importantă: „criticile aduse Israelului similare cu cele care pot fi adresate oricăror altor țări nu pot fi considerate antisemite”. Ceea ce e suficient pentru a arăta că Netanyahu greșește atunci cînd descrie ceea ce se întîmplă în campusurile americane ca antisemitism.

Orice țară care ar supune o populație civilă bombardamentelor de amploare pe care Israelul le-a efectuat în Gaza ar primi critici aspre, chiar dacă țara ar răspunde astfel unor atacuri abominabile, precum cele comise de Hamas pe 7 octombrie 2023. Acesta e motivul pentru care, privite în ansamblu, protestele de azi nu pot fi etichetate ca antisemite.

Peter Singer, profesor de Bioetică la Universitatea Princeton, e fondatorul organizației caritabile „The Life You Can Save” și un coeditor fondator al Journal of Controversial Ideas. E autorul volumelor Practical Ethics, The Life You Can Save, Animal Liberation Now și coautorul (alături de Shih Chao-Hwei) al cărții The Buddhist and the Ethicist (Shambhala Publications, 2023).

Copyright: Project Syndicate, 2024

traducere de Matei PLEŞU