Lecțiile de politică ale recentelor crize economice

În ultimii 15 ani, economia SUA a trecut prin două crize economice profunde. Prima a fost criza financiară din 2008-2009, care a dus la prima recesiune majoră dintr-o perioadă de 25 de ani. Rata șomajului a atins 10% – cu mult peste previziunile economiștilor din echipa președintelui Barack Obama –, iar redresarea care a urmat a fost extrem de lentă.

Rezerva Federală a SUA (Fed) a reacționat coborînd rata dobînzii-țintă la zero și a recurs ulterior la măsuri de relaxare cantitativă și la alte măsuri neconvenționale. Planului de relansare economică (American Recovery and Reinvestment Act of 2009) al președintelui Obama, în valoare de 787 de miliarde de dolari, i-au urmat curînd alte măsuri de „stimulare”, dar acestea s-au dovedit ineficiente și au slujit în mare măsură unor interese particulare. Deși costisitorul program „Cash for Clunkers” („Bani pentru rable”), destinat înlocuirii mașinilor poluante mai vechi, a accelerat pentru scurt timp achizițiile de mașini noi, vînzările s-au prăbușit după scurtă vreme, ceea ce a dus la o reducere nesemnificativă a emisiilor.

Între timp, vicepreședintele Joe Biden și-a asumat sarcina remarcabil de onestă de „a crea sau a salva” 3,7 milioane de locuri de muncă – însă a fost un eșec major. Două departamente ale orașului Los Angeles au angajat doar 55 de muncitori, după ce au primit 111 milioane de dolari din fondurile federale de stimulare. Solyndra, o companie start-up din domeniul energiei solare, a primit de la Guvern un împrumut de 535 de milioane de dolari și a dat faliment la scurt timp după aceea. Un proiect de cale ferată de mare viteză din California a primit o subvenție de trei miliarde de dolari, dar nu a fost demarat pînă în 2015. „Guvernul este un investitor de capital de risc de tot rîsul”, a remarcat Lawrence H. Summers, principalul consilier economic al lui Obama la acea vreme.

Ce-i drept, politicile economice ar trebui să fie judecate după rezultatele lor generale, și nu după cîteva anecdote și ignominii. Nici chiar cei mai buni sportivi din lume nu sînt întotdeauna la apogeul prestației lor. Dar, potrivit celei mai bune „evaluări aproximative” amicale, programele fiscale de „stimulare” ale administrației Obama au creat 2,5 milioane de locuri de muncă, la un cost de aproximativ 300.000 de dolari per loc de muncă, de șase ori salariul mediu pentru o normă întreagă.

Este dificil să distingem între efectele pe termen scurt ale diferitelor politici și ceea ce s-ar fi putut întîmpla oricum – sau efectul întîrziat al politicilor anterioare. Înainte ca pandemia să survină, la începutul anului 2020, reforma fiscală din 2017 a președintelui Donald Trump și renunțarea la reglementările excesive ale administrației anterioare au condus la un minim istoric al nivelului șomajului, în special în rîndul minorităților. Inegalitatea coborîse la cel mai scăzut nivel din ultimul sfert de secol, iar salariile din segmentul de jos creșteau cel mai rapid.

Cînd s-a declanșat COVID-19, la începutul anului 2020, nimeni nu știa exact cît timp va dura sau cîte vieți va secera pandemia. Guvernele federale și cele statale au oprit o mare parte a economiei americane, provocînd o creștere bruscă a șomajului de la 3,5% la 14,8%, în decurs de numai două luni. Fed și-a redus din nou rata-țintă la zero, a achiziționat volume mari de titluri de trezorerie și titluri garantate prin ipoteci, și a creat multiple canale de creditare și lichiditate.

O serie de legi privind cheltuielile de urgență pentru 2020 au mobilizat peste 4.000 de miliarde de dolari pentru o multitudine de scopuri: transferuri de numerar către gospodării, administrații locale și de stat, școli și spitale; ajutoare de șomaj de o generozitate fără precedent; împrumuturi și subvenții pentru întreprinderile mici, în vederea menținerii angajaților etc. Deși gaura din buget a fost mai adîncă, redresarea a fost mult mai rapidă decît după Marea Recesiune din 2007 (parțial datorită dezvoltării și implementării rapide a vaccinurilor).

Așa cum am prezis, Planul de salvare american (American Rescue Plan) în valoare de 1.900 de miliarde de dolari, lansat de Biden în martie 2021 – care era de trei ori mai mare decît decalajele de producție proiectate pentru 2021 și 2022 însumate –, a venit în timp ce economia se apropia deja de pragul de ocupare integrală a forței de muncă și, prin urmare, a accelerat puternic inflația „non-tranzitorie”. Fed și-a majorat treptat rata-țintă pînă la intervalul actual de 5,25-5,5%, ceea ce, combinat cu forțele naturale și cu o moderare (dar nu o eliminare) a cheltuielilor guvernamentale suplimentare, a dus la scăderea inflației. Economia a avut parte de o „aterizare ușoară” – pînă acum.

Economiștii și politicienii vor dezbate la nesfîrșit lecțiile desprinse din aceste episoade: Ce a reușit, ce a eșuat și cu ce costuri? Cui ar trebui să atribuim meritul sau vina? Voi oferi cîteva concluzii provizorii.

În primul rînd, multiplicatorii cheltuielilor publice (cantitatea de activitate economică produsă pentru fiecare dolar cheltuit) au fost de aproximativ 0,6 – adică doar o treime din cît au estimat mulți dintre decidenții politici și consilierii lor. Deși se știa că politica fiscală este mai greu de implementat cu rapiditate decît politica monetară, măsurile fiscale au fost implementate destul de rapid în timpul ambelor crize. Multe dintre acestea au fost însă mai puțin eficiente decît se prevăzuse, iar cheltuielile guvernamentale s-au menținut prea multă vreme la un nivel ridicat, lăsînd în urmă o datorie publică mai mare și un bilanț Fed supraîncărcat.

Acestea fiind spuse, numărul gospodăriilor care trăiesc la limită din punct de vedere financiar a fost și el mai mare decît au prevăzut mulți dintre economiști, ceea ce înseamnă că există încă argumentele umanitare solide în favoarea unui sprijin temporar.

O altă lecție este că detaliile legate de ofertă sînt esențiale – nu doar în ceea ce privește creșterea economică pe termen lung, dar și pentru anticiparea efectelor politicii fiscale anticiclice. Reacțiile la ambele crize au inclus reglementări excesive și măsuri de descurajare a muncii (două treimi din ajutoarele plătite beneficiarilor în timpul pandemiei au fost mai mari decît salariul lor) care s-au dovedit contraproductive în timp.

O administrare competentă este, de asemenea, un factor-cheie. E de înțeles faptul că, inițial, capacitatea de reacție a unor instituții ale statului a fost depășită la declanșarea pandemiei; dar în California, mai mult de un milion de cereri de asigurare de șomaj erau încă în așteptare, la peste un an de la debutul pandemiei, în vreme ce revendicări frauduloase în valoare de cca. 30 de miliarde de dolari au fost în cele din urmă plătite. Chiar și programele administrate la nivel federal au fost afectate de nenumărate fraude de amploare.

Deși capacitatea de îndatorare a țărilor bogate s-a dovedit mai mare decît și-ar fi imaginat multă lume, e greșit să presupunem că ratele dobînzilor vor rămîne scăzute la nesfîrșit. Refinanțarea unor datorii mai mari la rate mai mari este dureroasă și va impune alegeri bugetare dificile. Trebuia să fie evident că un deficit bugetar mare și o relaxare monetară, în contextul în care economia se află aproape de pragul ocupării depline a forței de muncă, va duce la o inflație ridicată, ceea ce va atrage după sine o reînăsprire a politicii monetare. Prea mulți par să fi uitat aceste lecții ale anilor 1960, 1970 și 1980. Mai rău, acum, cînd datoria națională a crescut și bilanțul Fed a fost extins, capacitatea de reacție politică s-ar putea confrunta cu dificultăți în viitor.

Așa cum am prezis, o „aterizare ușoară” poate fi posibilă, deși, istoric vorbind, ar fi o situație care survine extrem de rar. Încă nu am trecut prin ceea ce urmează să fie cea mai anticipată recesiune din istorie. Mai devreme sau mai tîrziu, va urma însă o altă recesiune, iar lecția esențială a ultimelor crize este că, dacă nu reușim să învățăm din trecutul recent, politicienii vor fi din nou tentați să răspundă cu o listă de solicitări costisitoare sau să folosească criza ca pe o nouă scuză pentru a recurge la experimente de inginerie socială perturbatoare.

Michael J. Boskin, profesor de Economie la Universitatea Stanford și Senior Fellow la Hoover Institution, a fost președinte al George H.W. Bush Council of Economic Advisers între 1989 și 1993.

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU