Mitul independenței băncii centrale

Politica economică a Regatului Unit este în derivă. Aceasta a fost principala concluzie a anchetei Comisiei pentru afaceri economice a Camerei Lorzilor privind eșecul Băncii Angliei (Bank of England – BOE) de a prevedea cea mai gravă inflație din ultimii 40 de ani. Într-un raport recent, comisia a criticat cultura internă și modelele de prognoză ale BOE, punînd la îndoială capacitatea acesteia de a readuce inflația la ținta de 2% pînă în 2025.

În octombrie 2022, rata anuală a inflației din Marea Britanie a atins 11,1%, cel mai ridicat nivel din ultimele patru decenii, iar prețurile au crescut per total cu 22% în ultimii trei ani. Raportul Camerei Lorzilor a atribuit greșelile BOE „gîndirii de grup” din rîndul funcționarilor, unui mandat din ce în ce mai vag (care include acum și aspecte precum schimbările climatice) și unor instrumente de prognoză „inadecvate”. Fostul președinte al Rezervei Federale a SUA, Ben Bernanke, însărcinat de BOE să analizeze performanțele acesteia, a atras atenția și asupra software-ului învechit al băncii. Comitetul a exprimat, de asemenea, îngrijorări întemeiate cu privire la „puterea neelectivă” a bancherilor centrali.

În 1997, Gordon Brown, ministrul de Finanțe de la acea vreme, a stabilit ținta anuală de inflație a Regatului Unit la 2,5% (redusă ulterior la 2%) și a acordat BOE „independență operațională” pentru a o atinge. De atunci, banca a preluat un control și mai mare asupra politicii economice, pompînd 875 de miliarde de lire sterline (1,1 trilioane de dolari) în economia britanică, prin programul ei de „relaxare cantitativă”, ca răspuns la criza financiară globală din 2008-2009. După cum a observat George Bridges, președintele Comisiei pentru afaceri economice, această externalizare a politicii macroeconomice de la Guvern la bancherii centrali – o practică deja standard în economiile dezvoltate – a reprezentat „un transfer enorm de putere de la reprezentanții aleși la funcționari nealeși”.

Avînd în vedere că ratele dobînzilor afectează nu numai valoarea banilor, ci și șomajul, creșterea și distribuția, s-ar putea argumenta că politica monetară, la fel ca și cea fiscală, ar trebui gestionată de guverne care răspund în fața alegătorilor. Cu toate acestea, în ciuda criticilor aduse performanțelor BOE, raportul nu a pus în discuție principiul independenței băncii centrale. În schimb, raportul s-a concentrat asupra modalităților de a coordona libertatea băncii de a stabili rate ale dobînzilor „independent de presiunea politică” cu responsabilitatea Guvernului în privința politicii economice.

Filiația ideii potrivit căreia independența băncilor centrale este sacrosanctă poate fi urmărită pînă la contrarevoluția monetaristă a lui Milton Friedman în anii 1970, cea care a pus capăt hegemoniei social-democrației keynesiene. Friedman a susținut că economiile de piață sînt „stabile anticiclic” la „rata naturală a șomajului”, cu condiția ca participanții la piață să nu fie induși în eroare de ratele variabile ale inflației. Acest argument restrînge, de fapt, domeniul de aplicare al politicii macroeconomice la menținerea stabilității prețurilor.

Deoarece politica monetară, ca și politica fiscală, afectează activitatea economică cu „întîrzieri lungi și variabile”, încredințarea controlului inflației unor bănci centrale independente – izolate de interferențele politice și care funcționează conform unor reguli mecanice – i-ar împiedica pe politicieni să manipuleze masa monetară.

Bancherii și experții în politici economice au adoptat rapid evanghelia monetaristă a lui Friedman. Într-un discurs ținut 1984, Nigel Lawson, ministrul de Finanțe de atunci, a întors mai vechea „ortodoxie” keynesiană cu susul în jos. Obiectivul politicii macroeconomice, a afirmat el, ar trebui să fie „înfrîngerea inflației”, nu „urmărirea creșterii și a ocupării forței de muncă”. În schimb, politica microeconomică ar trebui să se concentreze pe „crearea unor condiții favorabile creșterii și ocupării forței de muncă”, mai degrabă decît pe suprimarea inflației.

Prelegerea lui Lawson a reprezentat o întoarcere la „dihotomia clasică” a economiei pre-keynesiene, care trata separat variabilele reale (precum ocuparea forței de muncă) și variabilele nominale (precum nivelul prețurilor). Potrivit acestui punct de vedere, reformele în domeniul ofertei ar crește eficiența economică, iar politicile cu privire la rata dobînzii ar menține stabilitatea prețurilor.

Bilanțul macroeconomic ne spune o poveste încurcată. Epoca postbelică poate fi împărțită în două perioade distincte: epoca de aur keynesiană (1947-1973) și „Marea Moderație” monetaristă (1997-2019). Excluzînd anii intermediari, rata medie a inflației din Marea Britanie a fost de 4,5% în perioada keynesiană, iar rata medie a șomajului de 2,1%. Sub gestiunea băncii centrale, rata inflației a fost în medie puțin peste 2%, în timp ce șomajul mediu a fost de 5,6%. Ratele de creștere în cele două perioade au fost de 2,8% și, respectiv, 2%.

Cu alte cuvinte, rezultatele macroeconomice din timpul celor două regimuri au fost extrem de diferite. În plus, „indicele mizeriei” (rata șomajului plus rata inflației) a fost de 6,6% în epoca keynesiană și de 7,8% în epoca independenței băncilor centrale. Din 2020, acesta a crescut la 9%.

E, cu siguranță, imposibil de stabilit dacă aceste evoluții au fost rezultatul politicilor sau al unor evenimente externe. Încă din 1968, economistul R.C.O. Matthews s-a întrebat dacă ocuparea deplină a forței de muncă din epoca de aur keynesiană ar trebui atribuită politicii guvernamentale sau unui boom secular postbelic. De asemenea, s-ar putea argumenta că inflația scăzută care a caracterizat Marea Moderație s-a datorat nu atît politicilor băncii centrale, cît sosirii mai multor miliarde de lucrători asiatici prost plătiți pe piața globală a muncii.

Dar, avînd în vedere că politica economică afectează în mod semnificativ performanța economică, e greu de argumentat că politica fiscală și cea monetară ar trebui să rămînă separate. Băncile centrale controlează masa monetară prin ratele împrumuturilor pe care le acordă băncilor comerciale. Acest lucru stabilește structura ratelor dobînzilor pe termen lung, ceea ce determină ratele la care debitorii pot accesa fonduri – rate care influențează, la rîndul lor, investițiile și șomajul.

Pe scurt, dacă guvernele sînt cele care trebuie să fie responsabile pentru investiții și șomaj, tot ele trebuie să controleze și politica monetară. În plus, chiar dacă băncile centrale se străduiesc să mențină aparența independenței, în realitate ele fac adesea ceea ce doresc guvernele. E imposibil de prezis ce fel de cadru macroeconomic se va cristaliza din actuala perioadă de turbulențe, dar probabil că acesta nu va semăna prea mult cu idealul friedmanian.

Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii, este profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. E autorul unei biografii premiate a lui John Maynard Keynes și al volumului The Machine Age: An Idea, a History, a Warning (Allen Lane, 2023).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU