O Românie monocoloră

Cel mai mare risc politic la finalul acestui an este ca PSD să devină atît de mare încît să avem încă patru ani de opoziție subnutrită și neputincioasă. Asta va avea consecințe majore asupra felului în care arată și funcționează statul român.

Dacă aveți curiozitatea să vă uitați pe harta votului politic pentru consiliile județene, așa cum rezultă ea din alegerile locale, o să vedeți că, la acel nivel al Puterii, dominația PSD e semnificativă. Adăugați la asta și consiliile locale, și poza e relativ clară: există PSD și apoi există ceilalți. 

În toamnă există posibilitatea reală ca, pentru prima oară în douăzeci de ani, România să aibă un președinte de stînga. Președintele numește premierul și are astfel un rol major în jocurile care se fac de obicei pentru constituirea unei majorități parlamentare. Asta dacă va fi nevoie de o coaliție. E la fel de plauzibilă și varianta în care PSD obține în iarnă, la alegerile parlamentare, suficiente voturi cît să nu mai aibă nevoie de un partener. Sau, într-o variantă intermediară, o guvernare cu UDMR ca partener junior cinic și cu interese înguste. Așa cum stau lucrurile acum, o guvernare cu PSD lider e foarte greu de evitat. 

Cum ar arăta o astfel de guvernare? Sînt ani de zile de cînd PSD dă semne că s-a săturat de cota unică. Însă nu a avut niciodată suficientă putere pentru a forța o trecere la impozitarea progresivă. Într-o Românie colorată în roșu, asta n-ar mai fi o problemă și probabil schimbarea se va produce în primele 100 de zile ale guvernării. Iar dacă vă așteptați la rezistență din partea unor zone ale societății direct afectate de o astfel de decizie, nu vă puneți mari speranțe. Sondajele arată că majoritatea populației e de acord cu așa ceva, iar în trecut au existat chiar și unele recomandări ambigue din partea FMI și a Băncii Mondiale. Despre riscul asupra încasărilor bugetare și pierderile pe care le-ar suferi clasa mijlocie s-a vorbit prea puțin. 

Fiscalitatea este o discuție legitimă, însă în absența unei opoziții relevante și puternice vom avea parte de o conversație dezechilibrată. PSD împreună cu sindicatele vor insista pe argumente simple, dar divizive – de ce să cîștige vecinul mai mult decît tine? De partea cealaltă vor fi cîteva voci slabe, acoperite de vacarm, care vor încerca să arate că statul cheltuiește mult și aiurea, nu colectează suficient (va colecta și mai puțin cu un sistem complicat), iar descurajarea clasei de mijloc va duce la pierderi suplimentare pe termen mediu și lung. Credința că valoarea se creează în vacuum e ceva ce ține mai degrabă de religie decît de realitate. 

Dincolo de fiscalitate, o Românie roșie înseamnă și abandonul total al statului de drept. Derapajele PSD de la începutul anilor 2000 (vă mai amintiți de stenogramele PSD în care se decidea care lider al Opoziției să fie anchetat?) și din perioada Dragnea ar trebui să fie semnale de avertisment pentru oricine crede în reforma PSD sub conducerea calinului domn Ciolacu. Asta nici măcar nu e o problemă strict pesedistă. Dați oricărui grup de oameni suficientă putere și o să vedeți de ce e în stare. 

Problema cu statul de drept, zilele astea, e că dacă odinioară existau forțe externe direct interesate de democratizarea rapidă a României, de o societate bazată pe reguli, acum sîntem înconjurați de tăcere. Obiectivele s-au schimbat și, odată cu ele, și metodele. Într-o eră în care se așteaptă stabilitate, forțele care altădată interveneau decisiv preferă să închidă ochii. Uitați-vă doar la tăcerile semnificative ale Comisiei Europene în fața sesizărilor venite dinspre Opoziție sau societatea civilă în ultimii ani. Aceste tăceri sînt parțial explicația pentru care entuziasmul pro-european al românilor s-a mai domolit în ultima vreme. Oamenii au înțeles mesajul și caută răspunsuri în alte locuri. Sau nu mai caută deloc. 

România pare să fi obosit de politică și navighează lent, ca un vapor fără cîrmă, înspre ape tulburi. Și asta deși istoria recentă ne arată că securitatea și progresul sînt dividende democratice. 

Responsabilitatea primară pentru a preveni un astfel de scenariu revine partidelor politice. Și un calcul cinic și sănătos spune că, la finalul lui 2024, Puterea din România nu are voie să fie monocoloră. Un președinte sau o alianță puternică de opoziție sînt necesare nu neapărat pentru apărat cota unică sau vreun model anume de dezvoltare, ci pentru a avea siguranța că și peste patru ani vom avea ce să dezbatem și vom putea face asta la lumina zilei. Pentru cine vrea să vadă cealaltă variantă, e suficient să se uite oriunde în regiune ca să descopere „avantajele” derivei. 

P.S. Partidele poartă responsabilitatea principală, însă a ne aștepta ca ele să se miște în direcția corectă fără o presiune civică serioasă e absolut nerealist.