Pentru ce votăm noi, domnule? – discurs de ținut într-un Hyde Park de București, pentru cine are timp să caște gura –

De cînd am intrat în Uniunea Europeană (poate că și de puțin mai înainte, nu mai ține bine minte), la fiecare chemare la urne, ni se spune că votul acesta e crucial, istoric, acum ori niciodată, acum se decide soarta țării pentru cît om trăi etc. – un vot pentru Europa, cu Europa, în numele Europei! Un amic polonez, bun cunoscător al Uniunii și al membrilor ei, a scris zilele acestea un text în media țării sale în care a formulat o întrebare care, parcă, vine ca un răspuns observației mele, un pic exasperate. „Și de unde știm că nu sînt astea ultimele alegeri europene?” – scrie el. Ceea ce înseamnă, admit, că ar fi cu adevărat cruciale. Nu știm, bineînțeles. Dar dacă ne comportăm de fiecare dată cînd votăm ca și cum am vota pentru ultima oară nu cred că înțelegem exact nici ce e cu votul nostru, nici ce e cu democrația. Dacă votezi fără speranță în ziua de mîine și fără convingerea că, la runda următoare de alegeri, te vei socoti cu cei pe care i-ai votat acum, înseamnă că nu mai sîntem în democrație cu mult înainte ca democrația chiar să fie eradicată. Cuvintele atrag realul, zicea un mare poet român. Să votezi gîndindu-te că moare democrația înseamnă, chiar, s-o omori cu votul tău. Dar nu pentru o discuție despre psihologia posibil abisală a votantului european vreau eu să vorbesc acum, ci despre „obiectul” votului său. Votăm, noi, pentru Europa? Mă întreb dacă cei care ne cheamă să votăm european știu ce e cu Europa și dacă noi, cei care răspundem chemării, știm la rîndul nostru. Ca să aflu ce e cu Europa, am pus mina pe carte. Și iată ce am aflat.

O etimologie destul de plauzibilă a cuvîntului „Europa” este de extracție semită. Rădăcina Europei ar fi cuvîntul ereb, care în ebraică însemna „întunecat, apus, seară”. Privind spre Europa din ținuturile est-mediteraneene, pămînturile Europei sînt, desigur, cele de unde venea înserarea, cele care înghit, în apus, soarele zilei. Dar probabil că cea mai răspîndită etimologie a cuvîntului „Europa” este cea de extracție greacă și care ne spune că numele continentului nostru vine din cuplarea a două cuvinte: eurys, care înseamnă fie „larg, care se întinde în lărgime”, fie „vast, ceva care se întinde departe”, și ops, care înseamnă și „a privi în față”, dar și „ochi”. Europa, așadar, poate însemna cea/cel care are ochii mari, largi. Mai degrabă „cea” decît „cel”. Varianta identității feminine a Europei este preferată mai ales din pricina unui mit, de altfel destul de cunoscut.

În mitologia greacă, așa cum e cazul multor altor mituri, au circulat diferite variante ale poveștii Europei. Dar povestea de bază a fost stabilizată de poeții latini, de la începutul Imperiului Roman, Horațiu și, mai ales, Ovidiu. Europa era o prințesă feniciană cu statut de semizeiță, fiică a Regelui Agenor al Tirului, fiul lui Poseidon și al Libyei. Era, desigur, foarte atrăgătoare, pentru că Zeus, de cum a văzut-o, s-a simțit stîrnit. Ca să o seducă, Zeus s-a transformat într-un splendid taur alb și s-a amestecat într-o cireadă pe care Hermes a primit ordinul să o mîne spre plaja pe care Europa, împreună cu alte fetișcane de la curtea Tirului, își făceau veacul. Europa a fost foarte impresionată de apariția taurului alb – puternic, grațios, maiestuos, emanînd o forță sexuală copleșitoare. Tulburată din cale-afară, ignorînd sfaturile prietenelor ei, Europa l-a mîngîiat și, apoi, din mîngîiere în mîngîiere, l-a încălecat. Taurul nu a mai pregetat o secundă, s-a aruncat în mare și a înotat pînă în Creta, departe de regatul lui Agenor. Acolo, Zeus a redevenit antropomorf, și-a dezvăluit identitatea și a făcut ce face de obicei un bărbat capabil să devină taur cînd vrea el. Zeus și Europa a avut mai mulți fii, dintre care cel mai cunoscut va fi Minos, acela care îi va ordona lui Dedalus să construiască pentru el labirintul cretan. Europa a devenit, astfel, prima regină a Cretei. Imediat după răpirea Europei, Regele Agenor și-a convocat imediat fiii și le-a poruncit să plece în căutarea ei – să nu cumva să se întoarcă în Tir fără ea! Răspîndiți în toate zările, băieții nu au mai găsit-o niciodată și, prin urmare, nici nu au mai revenit acasă, unii fondînd noi așezări, alții stabilindu-se în alte orașe.

Mitul Europei nu era chiar central, parte din nucleul tare și fierbinte al complicatei mitologii grecești, așa că, în Evul Mediu, părea a fi uitat. După secolele Părinților Latini, nu s-a prea mai pomenit acest mit (Părinții o făcuseră doar ca să argumenteze inferioritatea mitologiei păgîne în raport cu adevărul teologic creștin). De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, cuvîntul „Europa“ avea încă o conotație strict geografică, desemnînd teritoriul ca atare. Europa era tertium pars mundi, adică a treia parte a lumii, celelalte două fiind Asia și Africa (Lybia). Din punct de vedere cultural-identitar, medievalii nu spunea despre ei că sînt europeni, ci că sînt creștini, că aparține creștinătății (christianitas). Mitul Europei, femeia răpită de Zeus, a revenit în forță în Renaștere, odată cu revalorizarea literaturii antice, precreștine. Așa se face că povestea Europei și a taurului alb a devenit subiect al multor lucrări de artă din această perioadă, unele dintre ele fiind semnate de mari artiști precum Dürer, Tițian sau Veronese.

Specialiștii spun că mitul, așa cum vi l-am povestit eu, apare cam prin secolul al VIII-lea î.Chr. Fapt este că, la Homer, adică tot cam pe-atunci, cuvîntul apare ca fiind un atribut care însoțește mereu pe Zeus – „Zeus euriopos”, ceea ce însemna Zeus cel clarvăzător, cel vizionar, cel care vede departe.

Ne putem, așadar, ușor imagina că personificarea cea mai adecvată etimologiilor ar fi o femeie cu ochii largi, care privește pieziș și dincolo de prima vedere, cu un aer înserat, poate un pic melancolică din cauza aceasta. Cam așa ar fi Europa în persoană.

Privirea ei largă o face să fie perfect compatibilă cu vastitatea. Dacă aș fi pus să spun, rapid, primul cuvînt care îmi vine în minte cînd aud expresia „Europa”, acesta ar fi vastitate. Un filozof german de prim rang, Karl Jaspers, preocupat de problema Europei, mai ales după cel de-al doilea război mondial, scria așa: „Dacă vrem să numim Europa, atunci trebuie să spunem că Europa este Biblia și antichitatea. Europa este Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, este Fidias, Platon și Aristotel și Plotin, este Virgiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, este Cervantes și Racine și Moliere, este Leonardo, Rafael, Michelangelo, Rembrandt, Velásquez, este Bach, Mozart, Beethoven, este Sf. Augustin, Anselm, Toma, Nicolaus Cusanus, Spinoza, Pascal, Kant, Hegel, este Cicero, Erasmus, Voltaire. Europa este în domuri și-n palate și-n ruine, este Ierusalim, Atena, Roma, Paris, Oxford, Geneva și Weimar. Europa este democrația Atenei, a Romei republicane și a Elveției, a Olandei și a anglo-saxonilor. Nu vom ajunge niciodată la sfîrșitul enumerării lucrurilor care ne sînt atît de dragi din această incomensurabilă bogăție de spirit, morală și credință”. Așadar, vastitate. Ba chiar, cum multe alte lucruri care înseamnă Europa au rămas nespuse, am putea spune chiar imensitate.

De aceea, o definiție a Europei prin enumerarea tuturor elementelor ei este practic imposibilă. Această bogăție enormă a culturii europene, exercițiul istoric al formidabilei sale libertăți, dă multora senzația ilimitării – în fond, dacă Europa este atît de mult încît nu putem enumera, înseamnă că Europa nu are limite, înseamnă că Europa poate cuprinde orice. Și consecința acestei gîndiri este aceea că Europa, practic, este universală într-o asemenea măsură încît îi poate cuprinde pe toți. Tranziția de la sensul cultural la cel geografic și, mai nou, odată cu Uniunea Europeană, la cel politic al Europei se face ușor, fără avertismente și, de aceea, este de multe ori abuzivă.

De pildă, în ușurința exprimării gazetărești de astăzi, adesea Europa și Uniunea Europeană se folosesc ca perfect sinonime. Un timp, s-a spus Uniunii „europenii”. Dar timpul acesta a trecut. Acum, Uniunea este însăși Europa. Evident, nu este așa. Europa este mult mai mult decît Uniunea Europeană. De fapt, Uniunea Europeană este un fruct politic al civilizației europene. Cum au fost atîtea altele, cel puțin de la Imperiul lui Carol cel Mare încoace. Unele dulci – Uniunea noastră Europeană este, cred, cel mai dulce –, altele otrăvitoare. Dar așa cum nu poți spune că fructul este totuna cu pomul, deși poate se numesc la fel, nu poți spune că Uniunea Europeană e una cu Europa. Mai întîi, că nu toate țările europene sînt parte a UE. Dar chiar de-ar fi, tot n-ar fi același lucru. Confuzia dintre UE și Europa este, cred, întreținută din rațiuni propagandistice, mai ales.

Discursul politic al UE devine, pesemne, mai puternic, mai convingător, dacă se spune că este „al Europei”. Valorile UE sînt, probabil, dincolo de orice obiecție dacă se spune că sînt „valori europene”. Cine s-ar pune cu Europa? Cine ar avea ceva de obiectat în fața vastității pe care am schițat-o mai sus?

Și totuși, în sarabanda de alegeri din acest an, votăm măcar o dată pentru Europa? Este votul nostru, dat recent în alegerile europene, un vot pentru Europa? Greu de spus. Dacă e un vot pentru o instituție a UE (și asta este, un vot strict funcțional ca să poată lucra în deplină legitimitate instituția Parlamentului European!), atunci nu este un vot pentru Europa. Dacă, însă, este un vot dat cu gîndul la civilizația europeană, un vot atribuit după ce evaluăm compatibilitatea candidaților cu vastitatea Europei, atunci, da, ar fi. Dar cîți votează așa, privind dincolo de liste, partide și candidați?

Și dacă tot ne-am lămurit pentru ce votăm, e bine să ne lămurim și cine votează. În ceea ce mă privește, urmînd vorbele cam incorecte politic ale bătrînului Aristotel, despre care se spune că mulțumea zeilor pentru că este grec, iar nu barbar, om liber, iar nu sclav, bărbat, iar nu femeie, dar mai ales le mulțumea că s-a născut în timpurile lui Socrate (deși s-a născut la vreo 15 ani după moartea înțeleptului), voi spune și eu că mulțumesc lui Dumnezeu că sînt european și nu altceva, creștin și nu altceva și că m-am născut în vremurile în care a căzut comunismul și am putut fi liber, pe cît poate un om să fie liber pe lumea aceasta. Mă definesc, așadar, ca european, cu precizarea că îmi recunosc un păcat care, în ziua de astăzi, pare să fie destul de mare: sînt un eurocentrist în chiar sensul de dicționar al cuvîntului. Adică sînt mai ales interesat de cultura europeană (la cît de vastă este, nu ți-ar ajunge zece vieți măcar să te plimbi prin ea, toată) și consider că această cultură are un rol proeminent mai ales pentru că are preeminență în raport cu toate celelalte culturi. Cred că aparțin unei civilizații excepționale, cred că Europa a adus mult bine lumii – inclusiv prin faptul că a dat lumii America, cel mai important produs european „de export”. Eu văd America ca pe cel mai performant produs civilizațional al Europei de dincolo de țărmurile ei, o extensie a Europei, o variantă de Europă. Nu seamănă, așa cum nu seamănă tatăl cu fiul său; dar seamănă exact așa cum seamănă tatăl cu fiul său. Sigur că Europa a produs și mult rău lumii, dar mai ales sieși. Dar binele pe care i l-a adus covîrșește răul pe care i l-a făcut.

Zaharia S. Cotoi este avocat și vicepreședinte al Centrului pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă.

Foto: Simon Vouet, Răpirea Europe/ wikimedia commons