Protestele disperării

Ce vremuri nebune! Dezastre naturale de anvergură biblică, precum multiplele ploi torențiale din Dubai sau tonele de pești morți din bazinele supraîncălzite din Vietnam, par să oglindească „supraîncălzirea” politicii și a mediului nostru social.

În astfel de momente e esențial să nu-ți pierzi capul și să analizezi toate fenomenele stranii cît se poate de atent, obiectiv și imparțial. Și puține fenomene sînt, astăzi, mai stranii decît protestele față de bombardamentele și invazia israeliană a Fîșiei Gaza ca răspuns la atacul terorist al Hamas din octombrie anul trecut.

Trebuie să luăm notă de retorica unor musulmani politizați, de felul celor care au demonstrat recent în Hamburg, Germania, scandînd „Kalifat ist die Lösung” („Califatul este soluția“). Și trebuie să acceptăm că, în pofida prezenței masive la protest a evreilor, printre ei se află cel puțin cîțiva antisemiți veritabili (la fel cum în Israel există cîțiva fanatici genocidari).

Chiar dacă mulți comentatori au observat paralela dintre demonstrațiile pro-palestiniene din ziua de azi și protestele studențești din 1968 împotriva războiului din Vietnam, filozoful italian Franco Berardi a subliniat o diferență importantă. La nivel retoric, cel puțin, protestatarii din 1968 se identificau explicit cu poziția anti-imperialistă a Viet Cong-ului și cu un mai larg proiect socialist pozitiv, în vreme ce protestatarii de azi se identifică rarisim cu Hamas, dar se „identifică cu disperarea”.

După cum spune Berardi: „Disperarea e trăsătura psihologică și culturală care explică identificarea la scară largă a celor tineri cu palestinienii. Cred că majoritatea studenților din ziua de azi se așteaptă, conștient sau inconștient, la înrăutățirea ireversibilă a condițiilor de trai, la schimbarea climatică ireversibilă, la o perioadă extinsă de război și la pericolul iminent de precipitare nucleară a conflictelor care se desfășoară în mai multe regiuni ale hărții geopolitice”.

E greu să explici mai bine de atît situația actuală. Reacția represivă pînă la indecență a autorităților față de proteste sprijină ipoteza lui Berardi. Reprimarea severă nu e motivată de teama că protestele vor crea o nouă mișcare politică, ci e, mai degrabă, expresia unei panici – un refuz zadarnic de a se confrunta cu disperarea care impregnează societățile noastre.

Semnele acestei panici sînt pretutindeni, permiteți-mi să vă dau doar două exemple. Mai întîi, la finalul lunii aprilie, doisprezece senatori americani au trimis Curții Penale Internaționale de la Haga (CPI) o scrisoare, amenințînd-o cu sancțiuni, în cazul în care ar decide să emită un mandat de arestare pe numele prim-ministrului israelian Beniamin Netanyahu.

Chiar dacă aceasta a fost o inițiativă strict republicană, administrația președintelui Joe Biden a exercitat la rîndul ei presiuni asupra CPI pentru a nu-i acuza pe oficialii israelieni de crime de război comise în Gaza. Astfel de amenințări semnalează fără doar și poate dispariția unora dintre valorile împărtășite de întreaga lume. Chiar dacă acest ideal a fost dintotdeauna într-o anumită măsură ipocrit (SUA au refuzat, bunăoară, să se alăture CPI), guvernele l-au susținut, cel puțin în spirit.

Al doilea exemplu recent ne duce la aceeași concluzie. Pe 4 mai (conformîndu-se unei interdicții de viză emise de Germania), Franța i-a refuzat intrarea în țară lui Ghassan Abu-Sitta, un chirurg palestinian-britanic care urma să depună mărturie în fața Senatului francez despre ceea ce a văzut în timp ce trata victimele războiului din Gaza. În condițiile în care acte de cenzură și marginalizare atît de grosiere au loc chiar sub ochii noștri, nu mai e o exagerare să spunem că democrațiile noastre se fărîmițează.

Toată lumea știe că situația din Gaza e inacceptabilă. Și totuși, s-a investit un efort considerabil pentru a amîna acel tip de intervenție de care această criză are nevoie.

O cale de ieșire din acest impas constă în a oferi susținere publică protestelor studențești. După cum a spus senatorul american Bernie Sanders pe 18 aprilie, „ceea ce face Guvernul de dreapta, rasist și extremist al lui Netanyahu e fără precedent în istoria modernă a războiului. [...] Chiar în acest moment, avem în față perspectiva foametei și a inaniției la scară largă în Gaza. Cînd aduci astfel de acuzații, nu e vorba de antisemitism. E o realitate”.

După atacurile din 7 octombrie, Israel a scos în evidență realitatea brută a faptelor comise de Hamas. Să lăsăm imaginile să vorbească de la sine, spuneau autoritățile israeliene. Asasinatele și violurile brutale au fost filmate de făptași și oricine a putut să le vadă. Nu a fost nevoie de o contextualizare complexă.

Nu putem spune, acum, același lucru și despre suferințele palestinienilor din Gaza? Să lăsăm imaginile să vorbească de la sine. Priviți oamenii înfometați din corturile improvizate supraaglomerate, copiii care mor încet, în timp ce rachete și drone israeliene continuă să transforme clădirile în ruine, în moloz și apoi în praf.

Îmi amintesc de cele scrise de Michael Ignatieff (pe atunci, jurnalist) în 2003 despre invazia americană din Irak: „Pentru mine, întrebarea esențială este: care ar fi cel mai bun rezultat pentru poporul irakian – ce anume ar ameliora, cel mai probabil, drepturile omului pentru 26 de milioane de irakieni? Ceea ce mă scotea întotdeauna din minți la opoziția [față de război] e că nu avea nici odată în vedere Irakul, era de fapt un referendum despre puterea americană”.

Ceea ce nu se aplică protestelor antirăzboi de astăzi. Departe de a fi un referendum despre puterea palestiniană, israeliană sau americană, protestele sînt motivate în primul rînd de un apel disperat de a opri, pur și simplu, uciderea palestinienilor din Gaza.

Așadar, ce ar trebui să facă administrația Biden (în afară de a o înlocui pe Kamala Harris, vicepreședintele SUA, cu Taylor Swift, pe buletinele de vot de anul acesta)? În primul rînd, SUA s-ar putea alătura inițiativei globale de recunoaștere a Palestinei ca stat. Departe de a fi un obstacol în calea păcii din Orientul Mijlociu, statalitatea palestiniană e o precondiție a oricăror negocieri serioase între cele două tabere. Altminteri, respingerea (sau amînarea eternă) a unei astfel de recunoașteri va susține inevitabil concluzia fatalistă că războiul e singura opțiune.

Oricît de ciudat ar suna, sîntem martorii unui inconvenient al declinului puterii hegemonice americane (cum a fost și în cazul retragerii SUA din nordul Siriei și apoi din Afganistan). În mod ideal, SUA ar invada pur și simplu Gaza dinspre mare, restaurînd pacea și ordinea, și oferind populației asistență umanitară. Dar să nu ne bazăm pe asta. Ne putem baza, în schimb, pe faptul că SUA ratează mereu ocazia de a pune puterea imperială care le-a mai rămas în slujba unei cauze bune.

Slavoj Žižek, profesor de Filozofie la European Graduate School, este directorul internațional al Birkbeck Institute for the Humanities la Universitatea din Londra. Cea mai recentă carte: Christian Atheism: How to Be a Real Materialist (Bloomsbury Academic, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEȘU