„A fost un traseu lung, deloc facil și foarte profund“ – interviu cu Isabela TENT și Irina MALCEA

La 18 ani, Alice are deja un copil. E căsătorită cu Dorian, un artist boem trecut de 50 pe care l-a cunoscut cînd avea 14 ani, Își întreține familia, dar rămîne dependentă de substanțe interzise. Documentarul Alice On and Off, recompensat la TIFF cu Mențiunea specială a juriului „What’s Up, Doc?”, Premiul FIPRESCI și Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut, este un film tulburător și lipsit de prejudecăți. La Cluj, regizoarea Isabela Tent și producătoarea Irina-Andreea Malcea au povestit despre filmul lor.

În filmul Cetățeanul Kane (1941), secvența în care copilul e vîndut de mamă pentru 50.000 de dolari a intrat în istoria cinematografului. Ce s-a schimbat de atunci în felul în care sînt tratați de către autorități copiii vulnerabili?

Isabela TENT: Cu siguranță, s-au schimbat niște lucruri. Nu ne mai vindem copiii canadienilor și nici epidemii de HIV în leagăne de plasament nu mai avem. În schimb, nu cred că am făcut pași mari în ceea ce privește educația psiho-emoțională colectivă.

Scurtmetrajul documentar Chat with Alice, premiat la Cinemaiubit, la Gopo și la alte festivaluri de film s-a bucurat, la data lansării, în 2014, de aprecierea criticilor și în egală măsură a publicului. Ce v-a determinat să mergeți mai departe cu această poveste de familie?

I.T.: Între mine și Alice au existat cîteva lucruri în comun. Nu am știut să le identific de la început, însă instinctul m-a ținut aproape de ea. Au fost necesari ani de zile și parcurgerea unui drum inițiatic propriu pentru a putea înțelege și recunoaște că amîndouă am primit un bagaj emoțional similar de la părinții și bunicii noștri.

Alice din filmul dumneavoastră de debut în lungmetraj are un copil la 16 ani. Cum ați gestionat din punct de vedere emoțional atribuțiile regizorale?

I.T.: Cu eforturi interne mari, dar și cu ajutor extern. Nu am știut cum să mă protejez sau cînd să pun stop implicării mele, astfel că m-am trezit deseori în situații în care am intrat în blocaje emoționale. Dar cum totul are o rezolvare, pentru mine terapia a fost cea care m-a ajutat să înțeleg ce mi se întîmplă și să depășesc anumite situații.

Cum a evoluat relația dintre dumneavoastră și Alice cea de atunci și cea de azi?

I.T.: Titlul reflectă foarte bine relația mea cu protagonista filmului, am avut on & offs. Au fost perioade în care am știut permanent unde e și ce face ca mai apoi să urmeze săptămîni sau luni în care să nu ne mai contactăm. Comunicarea dintre noi a început timid, iar încrederea a venit pe parcurs. Niciodată nu am avut intenția de a-i acapara viața total și de a fi 24/24 de ore alături de ea. Am respectat și am acceptat cu recunoștință doza ei de permisivitate.

Ați terminat studii de film și jurnalistică. V-ați gîndit vreodată ca întîlnirea cu personajul principal din film să se concretizeze și într-o anchetă jurnalistică?

I.T.: Nu.

Eu însămi m-am întrebat, după ce am văzut Alice On & Off, cum „putem face față moștenirii trecutului”. Pot confesiunile în fața camerei de filmat să îmblînzească măcar un pic traumele noastre?

I.T.: Noi am pus intenția aceasta, dar treaba grea îi revine spectatorului. El decide dacă e pregătit emoțional sau nu să pornească într-o astfel de călătorie.

Montajul realizat de Letiția Ștefănescu ne conduce cu abilitate pe drumul maturizării celor trei personaje: Alice, Dorian și Aristo. Cum ați lucrat cu ea?

I.T.: Letiția, la fel ca și Irina (Malcea, nota red.), face parte din seria întîlnirilor care mi-au schimbat optica despre viață, amîndurora le rămîn profund recunoscătoare. Entuziasmul, devotamentul și experiența ei m-au ajutat enorm în procesul de montaj.

Nu sînteți la prima experiență ca producătoare. Ce a însemnat întîlnirea cu regizoarea Izabela Tent? Dar cea cu personajul „vostru” atît de atașant, Alice?

Irina MALCEA: Într-adevăr, Alice On & Off este al cincilea documentar pe care îl produc în aproape zece ani, însă întîlnirea cu regizoarea a avut loc în 2017, după ce de-abia se lansase primul documentar la care lucrasem. Isa (Isabela, nota red.) tocmai absolvise UNATC și finalizase deja scurtmetrajul realizat cu aceleași personaje, cel de la care a pornit ideea de a extinde firul narativ într-un lungmetraj. Privind retrospectiv, cred că întîlnirea cu ea a fost un catalizator de emoții pentru călătoria de „7 ani+” pe care urma să o parcurgem împreună – un rollercoaster emoțional, presărat cu stări complexe și uneori controversate, priviri înăuntru, creșteri, negări, respingeri, acceptări, evoluții, momente pe care amîndouă le-am trăit individual și împreună și pe care, de-a lungul acestei călătorii, am reușit să ni le integrăm și să ni le conținem. Altfel, la modul practic, imediat după ce am văzut scurtmetrajul și după ce ne-am întîlnit am știut că vreau să fiu și eu parte din povestea lui Alice, un personaj de care m-am îndrăgostit iremediabil. Am simțit că vreau să contribui și eu la întreg demersul de a-i da o voce acestei fete devenite mamă și femeie prea devreme, de a-i spune povestea prin acest film care, acum că l-am scos în lume și văd că atinge atîtea suflete, cred că reprezintă moștenirea lui Alice. Ea și-a dorit mereu să lase ceva în urmă și cred că, prin acest film, reușește. Întorcîndu-mă la a doua parte a întrebării, Alice are un anumit tip de prezență și de spirit pe care nu ai cum să le uiți. Chiar dacă traseele vieții noastre sînt la prima vedere diferite, am rezonat foarte mult cu căutările ei, cu felul ei de a vedea viața, cu tristețea și bucuriile ei. Cu încercarea de a vedea frumosul în urît sau luminița de la capătul tunelului. De la început am văzut-o atît de plină de viață, de resurse, de dorința de a face lucruri și de a lăsa ceva mai departe și chiar și acum port cu mine aceeași întrebare recurentă – cum ar fi fost viața lui Alice dacă ar fi primit sprijinul emoțional atît de necesar în copilăria ei, ca de altfel, în copilăria fiecăruia dintre noi? Care ar fi fost traseul ei dacă ar fi fost un copil iubit care să primească o simplă îmbrățișare atunci cînd avea nevoie, îmbrățișare care, mai tîrziu, i-ar fi oferit încrederea necesară de a lua decizii și de a lua deciziile corecte?

Aveți în vedere să arătați filmul unor comunități vulnerabile?

I.M.: E dificil de răspuns pentru că asta nu depinde doar de noi, cît mai degrabă de anumite ONG-uri care ar fi dispuse să se alieze cu noi pentru a crea o campanie de conștientizare și, mai mult, de aceste „comunități vulnerabile” care ar trebui să își dorească să vadă filmul și chiar să o facă. Sună simplist, însă e o muncă titanică și foarte dureroasă să te uiți înăuntrul tău și să conștientizezi rănile cicatrizate de atîta vreme și ascunse de atît de multe straturi și scuturi. Însă este un demers pe care ni-l dorim, doar că e o călătorie în care avem nevoie de un sprijin infinit mai mare chiar decît cel pe care l-am avut în realizarea filmului.

Care a fost reacția personajului Alice cînd a văzut filmul în forma finală?

I.M.: Aici ar putea răspunde mai bine Isabela pentru că ea a fost alături de Alice și Dorian cînd au vizionat filmul în forma sa finală. Știu că a fost foarte emoționant pentru ei, l-au văzut împreună acum aproape două luni. Pe alocuri, au comentat cu umor și aprobare la intervențiile fiecăruia din film. Asta e și ce îmi place atît de mult la ei – dincolo de „agresivitatea” verbală pe care mulți o comentează ca fiind recurentă în viața lor de cuplu, ei sînt foarte sinceri unul cu celălalt și au un umor care îi face atît de vii și de umani. Sînt niște persoane normale, la fel ca noi toți, pe care viața le-a pus în niște situații extraordinare la care s-au priceput să răspundă așa cum au putut mai bine, conform bagajului emoțional aferent. Ce a fost și mai emoționant a fost reacția finală a lui Alice care i-a mulțumit Isabelei pentru felul cum a fost portretizată și, la final, a îmbrățișat-o. Din punctul meu de vedere, prin acest moment atît de puternic pe care l-au trăit cele două personaje la vizionare, cred că filmul și-a atins măcar o parte din menire.

A fi producător presupune o implicare totală, o căutare permanentă, solicitantă. Unde ați prezentat subiectul filmului pînă a-l vedea spectatorii în România?

I.M.: Prima dată l-am prezentat la Astra Doc Tank cînd ne aflam într-o etapă incipientă de dezvoltare, apoi la Zagreb Dox Pro, Ex Oriente. Ulterior, cînd deja începuserăm să ne dăm seama spre ce direcție ne îndreptăm, din punct de vedere stilistic, l-am mai prezentat la Farad, Les Films de Cannes à Bucarest, culminînd cu Docu Rough Cut Boutique, care ne-a fost de mare ajutor în identificarea soluțiilor optime din punct de vedere narativ. A fost un traseu lung, deloc facil și foarte profund. Iar ca itinerar festivalier, am avut premiera mondială în competiția internațională de la Krakow Film Festival, urmat acum de TIFF.

Credeți că o expoziție cu desenele protagonistei ar putea fi un plus pentru proiectul vostru?

I.M.: Pînă la dispariția lui Alice, care se regăsește și în film, noi trebuia efectiv să filmăm prima ei expoziție. Îi cumpăraserăm ustensilele necesare ca să poată lucra, realizase deja și cîteva desene special pentru această expoziție, începuserăm deja să ne organizăm, găsiserăm o sală etc. Doar că viața bate filmul și acest lucru nu s-a mai întîmplat.

Dintr-un studiu realizat de organizația Salvați Copiii rezultă că aproximativ 45% din fetele sub 15 ani devenite mame în statele Uniunii Europene provin din România. Ce se poate face, la modul concret, pentru ca situația să se schimbe?

I.M.: Să ne pese mai mult de aceste cifre care nu ne fac deloc cinste. Și că, dincolo de aceste statistici, se află niște ființe umane ale căror vieți sînt pecetluite pe veci. Și cînd zic „noi”, mă refer în primul rînd la autorități. Cred că de acolo trebuie să înceapă. Poate un prim pas ar fi introducerea educației sexuale în școli ca materie obligatorie, cu accent pe „sexual” și nu pe „educație pentru sănătate” pentru că nu e ca și cum ne-am spăla și trece. Nu vreau să par trivială, însă cred că e evident că avem o tendință antropologică de a nu spune lucrurilor pe nume și a le ascunde sub preș. Ca să facem ceva cu sens cred că trebuie să începem cu noi, să ne uităm înăuntrul nostru și să acceptăm realitatea, dar și faptul că informația înseamnă putere și, dacă avem un copil informat, poate că acest lucru îl va ajuta să prevină niște posibile „pericole”. Și asta se poate face doar prin educație, mai întîi a părinților și ulterior a copiilor. Doar că și educația asta vine la pachet cu conștientizarea anumitor prejudecați, frici sau traume care, din păcate, sînt atît de tipice societății noastre și pe care le transmitem de la o generație la alta. Dincolo de munca psihologică pe care cred că e nevoie să o facem ca să ne salvăm societatea, nu cred că se poate întîmpla nimic bun fără implicarea și coroborarea eforturilor comune, atît ale autorităților, cît și ale societății civile.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU

Foto: Irina Malcea și Isabela Tent