Amour off

# L’Amour ouf (Franța-Belgia, 2024), de Gilles Lellouche.

Există o vorbă apropo de poveștile de mare dragoste din timpul liceului: sînt frumoase atît cît țin, dar de regulă nu țin. Undeva pe drumul începutului de viață, prima dragoste se pierde. Omenește vorbind, este un deznodămînt care doare. Ne e greu să acceptăm că dragostea nu are puterile magice de care o credeam capabilă în anii de grație ai adolescenței, ci este, de fapt, fragilă, dependentă de context și trecătoare. De aici, probabil, și un apetit mai general pentru poveștile care propun excepții de la regulă. Ne alină să vedem dragostea învingînd against all odds, fie și numai pe teritoriul ficțiunii. Poveștile ne permit, într-un fel, să credem din nou.

Așa se explică, pesemne, și farmecul unui film ca L’Amour ouf / Iubire fără limite, cel de-al treilea lungmetraj al actorului-regizor Gilles Lellouche. Prezent anul trecut la Cannes în cadrul competiției oficiale, filmul a fost și un nesperat hit de box-office în spațiul francez, cu aproape cinci milioane de spectatori și încasări în valoare de peste șaptezeci de milioane de euro. Deși vorbim despre un film de aproape trei ore, faptul nu e neapărat surprinzător. L’Amour ouf este genul acela de poveste frumoasă-la-modul-teribilist, unde îndrăgostiții sînt mereu șifonați, dar nu încetează niciodată să arate bine, romantismul e vulgar și melodramatic, violența are o componentă erotică și dragostea învinge timpul și clasa. Este o formulă care cere o doză bună de make-believe, dar care poate într-adevăr seduce în măsura în care filmul este privit în termenii săi. Problema este că Lellouche e așa ostentativ și previzibil în execuție, că nu ne prea încurajează s-o facem.   

L’Amour ouf este clasicul bad boy meets smart girl, dar mai thriller. Sîntem într-un orășel industrial din nord-estul Franței, în anii ’80. Pe el îl cheamă Clotaire (Malik Frikah), vine dintr-o familie de muncitori, s-a lăsat de școală și își ocupă timpul cu diverse năzbîtii.  Pe ea o cheamă Jackie (Mallory Wanecque), e de familie „bună”, dar orfană, și își tot negociază libertatea cu tatăl iubitor, dar strict. De îndrăgostit se îndrăgostesc în timpul unei bătăi la care el participă și ea asistă: el se întoarce cu fața plină de sînge către ea, ea îi dă eșarfa să se șteargă, și de atunci nimic nu mai e la fel. Urmează bălăceli, prosteli, plimbări cu scuterul, săruturi în lanul de rapiță și, de fapt, mai tot inventarul de activități frumoase pe care le fac adolescenții îndrăgostiți (toate filmate și colorizate într-un stil care se căznește atît de tare să le amplifice frumusețea, că le aduce periculos de aproape de publicitatea de lifestyle). Bineînțeles, luna de miere nu durează prea mult. Clotaire se încurcă în mod previzibil cu cine nu trebuie, face o năzbîtie mai mare decît de obicei și dispare subit. De aici, facem un salt în timp, iar Malik Frikah și Mallory Wanecque – a căror interpretare și chimie sînt foarte bune, în ciuda scenariului care pare de multe ori să îi limiteze – predau ștafetele versiunilor lor adulte, jucate de Adèle Exarchopoulos și François Civill. Zece ani mai tîrziu, Jackie este proaspăt măritată cu un antreprenor înstărit pe care nu îl iubește, iar Clotaire s-a întors în oraș, unde îl paște în permanență revenirea la relele din tinerețe. Pentru amîndoi, sentimentele sînt încă acolo, dar oare mai e asta de ajuns pentru a-i aduce împreună?

Pe cont propriu, ar fi fost poate o construcție cît de cît funcțională. La scara culturii pop, senzația e însă că pe toate le-am mai văzut deja prin alte părți. Rama poveștii pare o reciclare din realismul social tip frații Dardenne – L’enfant sau Bruno Dumont – La Vie de Jésus, cu Clotaire pe post de troublemaker arhetipal, victimă a condițiilor vitrege de trai și a anturajelor proaste: tipul ras în cap și cu pumnul greu, care oscilează permanent între tandrețe și violență extremă, și o sfîrșește, în general, tragic. O altă referință clară pentru Lellouche este auterismul trashy al primilor Luc Besson și Leos Carax (așa-numitul Cinéma du look din anii ’80-’90): poveste de dragoste chic-prăpăstioasă, violență glam, stil maximalist (zoom-uri, tăieturi abrupte, gros-plan-uri in your face și muzică mișto la tot pasul). „Școala” Scorsese-Tarantino se întrevede la rîndul ei în secvențele cu interlopi, mașini și împușcături din a doua parte. În fine, așa cum observă și Victor Morozov în cronica lui, L’Amour ouf mizează excesiv  pe o atmosferă retro-convențională, în ceea ce pare a fi o încercare de a ieși strategic în întîmpinarea unui trend mai general de nostalgie pentru anii ’80 francezi, cu neonele și viața lor mai-simplă-și-totuși-mai-intensă.

Pe scurt, pentru un film care se dorește spontan și exploziv, totul e mult prea ca la carte. Și să vrem cu tot dinadinsul să credem în povestea sa de dragoste-care-dăinuie, izul general de ready-made e prea puternic ca să trecem de artificiile de suprafață. E și ăsta un escapism.

Vlad Marina lucrează în industria de film și scrie în timpul liber.