„Arta a fost mereu împotriva sistemului” – interviu cu actorul Vlad Ionuț POPESCU –

Vlad Ionuț Popescu este un tînăr actor de 26 de ani care face pași repezi și siguri în peisajul teatral și cinematografic din România. Pe marile ecrane poate fi urmărit în două premiere de film: Trei kilometri pînă la capătul lumii, în regia lui Emanuel Pârvu, și Anul Nou care n-a fost, în regia lui Bogdan Mureșanu, ambele premiate în cadrul unor festivaluri importante de film – Cannes și Veneția.

În teatru, în această stagiune, Vlad Ionuț Popescu are două premiere: la Teatrul Bulandra, Romeo și Julieta, în regia lui Eugen Gyemant, și un one man show, Ochii mamei, după o dramatizare proprie a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac, la Centrul de Teatru Educațional Replika. Îl puteți (re)vedea și în spectacole de teatru consacrate și premiate precum Cine l-a ucis pe tata?, în regia lui Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis, Pădurea Spînzuraților, în regia lui Radu Afrim, la TNB, dar și în spectacole ale noii generații de regizori precum DN83 (regia Luiza Mihăilescu) sau Stop the Tempo! (regia Mara Oprea).

Tocmai te-ai intors de la Festivalul de Film de la Veneția, unde a avut loc premiera internaționalǎ a filmului Anul Nou care n-a fost. Ce a însemnat experiența de la Veneția pentru tine? Cum te-ai simțit? Care a fost cel mai memorabil moment din timpul participǎrii la festival?

Uf, sînt atît de multe de spus, de povestit. A însemnat, în primul rînd, un vis împlinit – Vlad de acum zece ani ar fi tare mîndru de mine. Și, Doamne, ce trupă am fost! Nu, de fapt, ce trupă sîntem! Pentru prima oară în viața mea am simțit ce înseamnă o echipă unită. Am petrecut timp de calitate cu fiecare om în parte. Fie că a fost vorba de colegi actori, unii pe care îi admir și a căror muncă o urmăresc din umbră, sau de colegii din spatele camerei de filmat. Evident că momentul pe care nu îl voi uita niciodată este cel în care s-a terminat filmul și sala a început să aplaude. Dar toată ziua respectivă a fost ceva de nedescris. Țin minte fiecare secundă în parte. Încă de cînd am plecat de la ICR la ora 9 și pînă cînd am ajuns la cazare, pe la ora 3. Cred că voi păstra în memorie toate clipele petrecute acolo, timp de patru zile, alături de gașca asta extrem de neobișnuită cu care am împărțit totul.

Ai fi tentat să rămîi doar în zona de film, dacă mai dai lovitura cu două-trei producții internaționale?

Nu, cred că m-aș gîndi mai degrabă să îmi deschid o afacere. Am niște gînduri.

Afacere tot în domeniul ăsta? Dacă ai face o școală de actorie, după sufletul tău, cum ar arăta?

Nu în domeniul ăsta. Departe de mine acest gînd, oricum. Multe școli de actorie/film îmi par doar niște afaceri care se ascund sub egida dezvoltării personale și creează visuri false. Este foarte ușor să denaturezi realitatea în meseria asta. Chiar și UNATC-ul creează iluzii, de foarte multe ori, din păcate. Am avut colegi care au fost distruși de realitatea din industrie după ce au terminat facultatea, pentru că li se tot spunea „să vă pregătiți costumele sau rochiile și discursurile pentru Oscar”, li se inocula ideea că vor deveni superstaruri. Și că e ușor. Realitatea e cu totul alta. Termini facultatea, nu te sună nimeni, publicul nu reacționează bine, vezi că nu poți să depășești etapele în care nu se întîmplă nimic și o poți lua razna. La propriu. Iar atunci cînd cazurile astea nu sînt tocmai izolate și situațiile de acest fel devin un fenomen, vorbim mai degrabă despre anumite deficiențe instituționale decît de neajunsuri individuale.

Ce nu-ți plăcea în UNATC?

Eu nu sînt împotriva UNATC-ului ca instituție. Îmi plac mediile academice, destul de mult. În ciuda aparențelor, sînt un tocilar. Problema e că mulți dintre oamenii mișto care sînt acolo încep să plece. Majoritatea profesorilor care predau nu lucrează în industrie, nu au neapărat experiență de lucru. Sînt oameni care au terminat facultatea respectivă și care ajung să predea din lipsă de opțiuni. Este nevoie de o „revoluție” serioasă în reorganizarea UNATC-ului, trebuie să se schimbe paradigme. Uite, și mie mi-au dat în cap, mi-au tăiat aripile, la un moment dat, pentru că lucram deja din timpul facultății și asta nu era pe placul profesorilor. Da, aveam o atitudine de frondă, dar nu reacționam neprovocat. Am rămas și cu o amintire de la un curs de vorbire cu un profesor care a zis ceva de genul că nu mai există actori mari în România de cînd a murit Adrian Pintea, sau că Ofelia Popii nu există ca actriță și că Victor Rebengiuc a ajuns actor mare doar pentru că are o vîrstă. Și l-am întrebat și eu cum își permite să ne spună lucrurile astea. Iar răspunsul lui a fost: „Păi, uite-te și tu în filme, nu vezi că nu înțelegi nimic din ce vorbesc?!”. Profesorii mei erau dezinteresați, frustrați sau nepregătiți. De cîte ori aveam un proiect nou, în loc să mă susțină și să se bucure pentru realizările mele, îmi spuneau: „Ia stai tu în banca ta, nu înseamnă nimic că ai prins un proiect acum, vezi să nu ți se urce succesul la cap”. Și da, așa e, nu înseamnă absolut nimic, dar vorbim aici de un tînăr de 19 ani, speriat de bombe. Concret, ce e aiurea în UNATC sînt exact lucrurile aiurea din societatea noastră. Ce se întîmplă în jurul nostru se revarsă și într-o instituție ca UNATC-ul – nivelarea tuturor de dragul capetelor absolvente. Protejarea celor mai puțin implicați, pedepsirea celor pe care îi arde. Cînd ceva te consumă la vîrste fragede, nu știi cum să gestionezi tumultul interior, revolta. Tocmai aici ar trebui sǎ intervinǎ un dascăl pregătit, care înțelege ițele complicate ale unui spirit tînăr. Să nu încerce să îi anuleze flama, curiozitatea, încrederea, dorința de dragul „luatului în cap”. Arta a fost mereu împotriva sistemului. Toate lucrurile pe care le apreciem, care au rămas, care au trecut testul timpului, au pornit de la oameni care au fost sau sînt împotriva sistemului.

Care crezi tu că ar fi soluția pentru refomarea UNATC-ului?

Cred că se întîmplă niște schimbări acum, sînt niște oameni care au venit recent. Soluția este să se schimbe brigada. De fapt, să nu mai existe aceste brigăzi deja celebre. Există acest master de pedagogie în care sînt oameni care-și asumă că asta vor să facă în viitor, pedagogie, iar cursurile respective cred, sper că le asigură cunoștințele necesare. Foarte utile sînt și pregătirile de tip educație non-formală (vezi Ideo Ideis). Implementarea unor valori din cadrul ONG-urilor în mediul universitar, puțin curaj, o admitere coerentă, clară. Mai nou, s-a scos proba scrisă, din cîte am înțeles! Există oricum atîtea stereotipuri despre studenții/studentele de la actorie, acum elimini și elemente teoretice atît de vitale? O altǎ soluție ar fi ca orice profesor al UNATC-ului să facă întîi pedagogie, să aibă ceva experiență de lucru în industrie și o formare de bază în psihologie, pentru că va lucra cu tineri de 18 ani, care sînt foarte fragili. Iar asta, realist, în mai puțin de zece ani nu cred că se va putea realiza. Pînă atunci, scapă cine poate. În plus, periodic, actori, regizori, oameni cu adevărat relevanți ar trebui să susțină workshop-uri, întîlniri, unde să existe discuții oneste, nu actorie sau magie. Iar toate departamentele să fie conduse de oameni faini, deschiși. Sînt oameni tari și acum, de exemplu Mihaela Michailov, David Schwartz, Radu Apostol, Mihaela Sîrbu, Alexandru Pavel, Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu. Sînt mai mulți. Dar pot fi și mai mulți.

De abuzuri în UNATC ai auzit, cît timp erai student?

Existau umilire fizică, atingeri nepotrivite sau glume mîrlanești. Este important sǎ sesizǎm comportamentele astea deviante, ca ele să fie sancționate. În timp ce în Occident sînt încurajați să se exprime artistic și oameni în scaun cu rotile, nevăzători, oameni cu deficiențe de auz, văz, noi sîntem blocați undeva prin degringolada anilor post-decembrişti.

A existat un moment definitoriu în copilăria sau adolescența ta care crezi că te-a schimbat sau care a însemnat ceva în devenirea ta?

Momentul în care am vizionat pentru prima dată filmul Wings of Desire. Mi-a plăcut mult ideea asta, de îngeri care decid să renunțe la nemurire pentru a experimenta sentimentele umane. Mi-a dat speranțǎ, iar vizionîndu-l de mai multe ori am început să fiu recunoscător pentru complexitatea emoțiilor pe care le trăiesc, chiar daca uneori ajung să simt prea mult. Sînt mulți oameni care se ascund de emoțiile lor.

Plîngi la filme?

Plîng uneori și în timp ce vorbesc sau cînd îi ascult pe alți oameni vorbind.

Sînt emoții pozitive sau negative?

Și pozitive, și negative. Cînd am luat casting-ul la unul dintre filmele la care urmează să lucrez, am plîns de fericire, cînd am luat AFCN-ul pentru Ochii mamei, am plîns de fericire, cînd m-au anunțat cǎ merg și eu la Veneția, am plîns de fericire. Plîng atunci cînd mǎ simt neputincios în fața problemelor mele, cînd fac aceleași greșeli din nou și din nou. Acum vreo doi ani am citit Învierea de Lev Tolstoi, despre un prinț care realizează că și-a trăit viața greșit, cǎ a rănit foarte mulți oameni în ignoranța lui. Şi atunci am avut o revelație existențială: că îmi bat joc de ce mi-a oferit Dumnezeu, că îmi bat joc de sǎnǎtatea mea, fie ea fizică, mentală sau emoțională, că am greșit mult altora.

Unde e spațiul tău de siguranță? Pe scenă sau în afara scenei?

Are tata o vorbă: „Mai lasă actoria, că la asta te pricepi, la viață nu prea te pricepi!”. Vreau ca spațiul meu de siguranță sǎ fie mintea mea.

Te-ai gîndit vreodată că atitudinea ta, percepută de unii ca arogantă sau sfidătoare, ar putea fi, de fapt, un scut de apărare?

Sînt convins că sînt mulți care mă găsesc arogant. Dar nu aș numi-o aroganță, ci mai degrabă obrăznicie. Poate. Sau ceva care aduce a copil căruia îi place să răspundă. Tind să cred că cei care fac asta nu știu exact ce înseamnă să fii așa, au o concepție denaturată asupra termenului, nu stăpînesc proprietățile lui. Sau, pur și simplu, nu sînt curioși să mă cunoască, prin urmare, nu îmi pasă. Da, sigur este și asta. Un scut de apărare. Doar asta este, de fapt. De multe ori cînd am lăsat garda jos, am fost rănit. Am fost hărțuit încă din școală. Mi s-au întîmplat multe lucruri urîte care m-au făcut să mă pun la adăpost, să mă protejez. Eu sînt bîlbîit, de fapt. Atunci cînd sînt anxios, mă bîlbîi. Cumva, mi-aș dori să mă vadă lumea, toată lumea, așa cum sînt, dar mi-e și frică, iar mintea mea îmi spune constant: „Trăiești într-o junglă, oamenii nu îți vor binele, trebuie să fii puternic”, și atunci mă protejez cum știu eu mai bine. Atît pot acum. Dar în sufletul meu este multă iubire, înțelegere și iertare.

Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ai primit?

Că ofer foarte mult, că sînt altruist, că fac complimente. Și cred că așa e, dincolo de măști. Îmi place să le aduc aminte oamenilor cît de bogați sufletește și cît de frumoși sînt, ce ar putea face dacă ar crede mai mult în ei înșiși.

interviu realizat de Carmen CREȚU

Foto: Getty Images (sus); Sabina Costinel (jos)