„Atelierul meu este ca o sală de operații” – interviu cu artistul vizual Adrian GHENIE –

Pînă pe 2 martie 2025 la Muzeul Albertina din Viena este deschisă expoziția Shadow Paintings a artistului Adrian Ghenie (n. 1977), care merge pe urmele unor lucrări pierdute semnate de Egon Schiele (1890-1918), rămase în memorie doar printr-o serie de fotografii alb-negru. Interviul de față, realizat chiar în ziua vernisajului, pe 10 octombrie, a fost difuzat în emisiunea Orașul vorbește la Radio România Cultural.

Cum ai defini sensibilitatea ta față de Egon Schiele? A fost el prezent în mentalul tău artistic, de-a lungul formării tale?

Cînd am locuit la Viena, în urmă cu vreo douăzeci de ani, îl asociam cu Viena de la 1900. Dar acum, de doi ani aproape, mă uit la el cu o privire proaspătă și văd mereu altceva, ceva ultracontemporan. Cred că va fi un artist care va supraviețui perfect secolului XXI.

Îl consideri adaptat lumii în care trăim astăzi?

Da. În limbajul corporal al picturii lui se află ceva specific nouă astăzi. În Schiele ai o combinație rară. În primul rînd, un artist incredibil de tînăr, are 18-21 de ani cînd face lucruri incredibile, deci un artist gata format. În general, nu vezi asta, un artist tînăr, gata format, cu limbaj propriu, clar definit.

Deci ai în fața ochilor un artist perfect format, dar în același timp pe cineva care se uită în oglindă cum o face un puști. Exact cum te uiți astăzi în oglindă și îți faci o fotografie. Dacă îți place poza aia, îți dai seama că ai o resursă incredibilă pentru viitorul profil. Adică ai un material, poți să seduci. Pe de altă parte, ai toate platformele la îndemînă, Internet, social media etc. Asta va fi de-aici înainte noua realitate. Doar trebuie să o multiplici: încă o poză în care arăți bine și încă una, pînă faci grupul acela de imagini care, odată postat, începe să aibă propria lui viață, pînă cînd viața ta reală nu mai poate fi trăită practic, devine subjugată 100%. Așa începe totul. Tu să arăți bine în poză e mai important decît să arăți bine în realitate.

Schiele este primul care se joacă cu tipul acesta de privire. La Klimt este un corp de secol XIX, simbolic, idealizat. Or, la Schiele este o formulă foarte intimistă. Schiele seduce și se seduce pe sine, de asta spun că este un artist perfect. Este, pe de-o parte, un artist format, pe de altă parte, are în autoportretele lui ochiul unui puști nesigur, care își pune întrebarea „Sînt sexy sau nu?” și care începe să-și facă un tip de autoportret echivalentul avant la lettre al unui selfie de azi.

Referitor la autoportret, ai fost dintotdeauna interesat să apari și tu în propriile tablouri, să fie chipul tău acolo?

Este mai degrabă o convenție a mea cu mine. Eu nu stau să-mi fac portretul în sensul recognoscibil. Dar nu am avut niciodată model. Dacă a fost nevoie ca într-o compoziție să am o siluetă, mă fotografiez pe mine, după care deraiez, modific. Dacă o să cauți trăsăturile mele, nu o să le găsești.

Mi se pare incredibil de contemporană întreaga poveste din spatele acestei expoziții, faptul că sînt niște lucrări pierdute, dar care rămîn ca memorie în fotografie, o fotografie la începuturile ei. Tu de fapt ai, ca martor, doar cîteva fotografii de la care pornești. Ce faci cu ele?

O fotografie într-un fel proastă, pentru că e făcută exact în logica selfie, nu e o fotografie documentară. Vezi un colț de lucrare, un lateral. Ca și cum ai merge astăzi cu un telefon și ai fotografia Bienala de la Veneția, să zicem. Ești un amator. Și peste o sută de ani, nu știu cum se face, aia e singura documentare pe care o ai. Vezi lucrurile dintr-un anumit unghi. Muzeul Albertina nu avea fotografii profesioniste făcute în epocă.

Fotografia ca instrument de lucru e foarte importantă în practica ta artistică de-a lungul timpului, dar nu neapărat cea făcută de tine, ci acele imagini aflate în cultura populară.

Exact, pentru că mi se pare instrumentul prin excelență al secolului XX și continuă în secolul XXI. Astăzi îmi este imposibil să îmi imaginez că poți face artă fără să lucrezi cu fotografie. Nici măcar nu presupune o judecată de valoare, pur și simplu e acolo, adică e o resursă aflată peste tot, ca aerul.

Care este jurnalul acestui proiect? Cînd ajungi să lucrezi cu aceste fotografii și cînd începi munca în atelier? Lucrările sînt foarte recente: 2023-2024.

În urmă cu un an și jumătate m-am întîlnit cu Klaus Schröder (directorul general al Muzeului Albertina pînă la finalul lui 2024, n.a.) și mi-a făcut propunerea, arătîndu-mi aceste fotografii foarte proaste. În primul rînd, povestea asta era destul de ciudată și rară. Am văzut mai mult de cincizeci de fotografii cu lucrări de Schiele pierdute. Dar partea interesantă e că nu sînt pierdute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu se știe cum au putut să dispară atîtea lucrări. Multe dintre ele erau dispărute la zece ani după moartea lui Schiele. Cum? Unde? Cine ar fi distrus chestiile astea? Nu am nici o idee. Ele erau deja dispărute în anii ’30. Iar cantitatea de lucrări pierdute era mare. Un caz rar. Fără explicație evidentă. Să ai așa o gaură în propria operă…

Dar șocul e că mă uit la aceste lucrări în fotografii și nu percep nici o ruptură între ce faci tu și ele. Pare că vine pe o linie a explorărilor tale de acum.

Am zis clar că albumul Schiele va fi un punct de plecare. Nu l-am integrat pe Schiele, am integrat niște poze alb-negru proaste din anii ’20. Și nu m-am gîndit neapărat la Schiele făcînd chestia asta.

Ai simțit că e un limbaj comun? Citeam într-o declarație a ta despre ideea de descompunere, de fragmentare a imaginii pe care o regăsești la Schiele, dar și la tine, la un secol distanță.

Mai degrabă am găsit la el un soi de energie comună în a picta. O anumită rapiditate pe care o am și eu. Ședința e scurtă. Dacă se întîmplă ceva într-o ședință scurtă, bine, dacă nu, nu. E o anumită intensitate. O reușită trebuie să se întîmple într-un interval scurt. Pregătirea ei poate să dureze mult, desenez, mă gîndesc, dar actul în sine, de multe ori, nu durează mai mult de o oră. Și sînt convins că era la fel și la Schiele.

Cînd ai decis să fie pictură, și cînd cărbune? Pentru că ambele sînt prezente în expoziție.

Am început cu cărbune. Am simțit inițial nevoia, pur și simplu, să iau un cărbune și să mă joc over and over again, să plec ca referință cu silueta de la el și să văd ce siluetă obțin eu, jucîndu-mă liber. Asta era și convenția cu Klaus, căruia i-am cerut să-mi dea o lună să aberez.

Îți oferă cărbunele mai multă libertate?

Am găsit o hîrtie care îmi permite să șterg linia dacă nu-mi place, știi? Și aproape că dispare complet. Deci e ca un soi de Photoshop instant. Pot să șterg, să mai adaug; pînă ajunge să se îmbîcsească, cred că pot să fac sute de variante.

O nevroză generalizată

Ce relație mai ai acum cu marea istorie, cu acele personaje iconice care apăreau în trecut în lucrările tale? Îți mai este istoria aproape sau acum ești mai degrabă interesat de omul contemporan, de corpul lui, de postură? Mai puțin decît de politic și de istorie.

Eu eram interesat de imaginea reflectată într-un soi de conștient colectiv. Pentru mine toți, de la Hitler la Stalin, erau pur și simplu un soi de pop history. Acum mă interesează și efectul pe care îl are social media asupra societății, e tot un soi de pop culture. Este, practic, exhibiționismul nostru.

Descriai mai devreme procesul prin care ne facem imagini peste imagini, le postăm, ne dublăm…

Sîntem clona unei clone unei clone unei clone, da.

Autenticitatea e o temă a momentului: în ce măsură mai sîntem autentici?

Nu mai există, nu mai există. Bine că am scăpat de ea. O să fim mai relaxați pe viitor, cred că am scăpat de obsesia autenticității. Ca și cu underground-ul. Cine nu mai e underground astăzi? Underground în sine nu mai există.

Și cum ai defini societatea de astăzi?

Sîntem într-un pat al lui Procust. Oricum ne-am pune, nu încăpem. Sîntem prea scurți sau prea lungi. Eu văd că noi toți migrăm spre virtual. Ne facem toate profilurile astea pe care le ajustăm permanent. E un pat al lui Procust. Tot timpul ni se par prea lungi ori prea scurte. Nici o persoană sau nici cel mai de succes profil de pe net nu e fericit. Se ajustează tot timpul. Și asta se transformă într-o nevroză generalizată.

Trăim într-o eră în care ne tot marcăm chipul, îl tot înfrumusețăm, dar, în același timp, parcă ne pierdem în peisaj. Și în lucrările tale percep o asemenea pierdere pe fundal.

Cred că mai trebuie să treacă ceva decenii pînă cînd o să apară niște minți capabile să ne explice ce ni se întîmplă. Acesta va fi rolul istoric al unor scriitori geniali, să pună totul într-o formă foarte explicită, elocventă. Așa cum un Balzac a descris ce înseamnă mica burghezie și pericolele provinciei și, dintr-o dată, aveai senzația că, citindu-l, vedeai tridimensional. Așa o să apară, la un moment dat în viitor, niște tipi și tipe care o să ne explice ce trăim noi astăzi. Și atunci, probabil, o să înțelegem și noi în ce constă nevroza. Deocamdată înotăm în ea.

Dar artistul ce face?

Probabil că și el va face parte din gașca asta. Dar, deocamdată, cred că mai degrabă contribuim la nevroză. La urma urmei, aceasta este și dilema post-postmodernismului: că nu mai știe cîte post-uri să pună. Și realizează că nu se mai poate explica pe sine. Și atunci ce faci? Mai pui un post. Și folosim cuvinte gen meta, de exemplu. Facem pachete care, avem senzația, explică tot. Dar nu știu dacă explică. Nu știu, totuși, dacă asta e neapărat o dramă, deocamdată. Așa funcționează istoria culturii. La un moment dat, apar personajele care îți explică ce se întîmplă.

Vorbim în română, dar sîntem la Muzeul Albertina, la Viena. Ce relație mai ai cu România?

Stau destul de puțin, îmi vizitez familia, prietenii, vin de patru-cinci ori pe an. De fiecare dată cînd mă duc în România, ajung la Cluj, și parcă mă simt blocat acolo. Mi-e un pic dor să mă duc să văd alte locuri. Mi-e dor să mă duc pînă la București, să fiu sincer. Sau oriunde altundeva.

În final, vreau să te întreb despre atelierul tău, cum arată în acest moment? Știu că artiștii au o anume frustrare cînd pleacă lucrările într-o expoziție și atelierul rămîne gol.

E gol. Atelierul meu nu a fost niciodată genul acela de atelier cozy, cald. Are ziduri albe, neon. Am văzut atelierul mai degrabă ca pe un soi de sală de operație în care performezi, după care mergi acasă. Eu nu-l văd ca pe un loc de stat, băut cafele, canapeluță, ulcică. Trebuie să mă indispună atelierul ca să pot lucra în el. Lucrez și am plecat.

interviu realizat de Daria GHIU