Bazarul, bizar cuib lingvistic

Cu mult înainte de a fi măcar curioasă în legătură cu atmosfera bazarului din Cotroceni, mi-a hoinărit îndelung prin minte o temă sociologică pe care o asimilez fix aspectului labirintic pe care îl poate căpăta plimbarea printr-un bazar aglomerat. Mă refer la situarea corectă într-o anumită generație, după cel mai la îndemînă criteriu: al vîrstei. Am grijă să iau ca reper vîrsta din actul de identitate, nu pe cea emoțională, fiindcă, atunci, tot ce este neînțeles se va schimba în neînțelesuri și mai mari.

Un prim și deloc neglijabil indiciu ar fi că m-am născut în România de la sfîrșitul anilor ’90. Judecată brut, informația aceasta mă face prea tînără pentru a mă simți ca acasă printre mileniali și prea bătrînă pentru a mă așeza confortabil la masa reprezentanților generației Z. Recent, pare greu de spus cît s-a risipit sau adîncit din confuzie, după ce am aflat că un grup de sociologi din Boston a decis să denumească segmentul celor născuți între 1997 și începutul anilor 2000 drept Zillennialls.

Cum relativismului din epoca în care trăim îi place să ne dea idei noi, dar nu să ne împăcăm deplin cu vreuna dintre ele, situația cohortei „zillenniale” nu reprezintă, momentan, un consens al comunității academice internaționale. Adevărul este că eu și colegii aflați pe un asemenea drum accidentat al profilării demografice ne-am înșela amarnic dacă am crede că traseul generațiilor anterioare a fost ceva mai lin și fără nici o pantă periculoasă. Din poveștile părinților mei, oameni născuți chiar la sfîrșitul anilor ’60, societatea românească din perioada 1990-2000 funcționa foarte asemănător unui bazar.

Faimoasa bișniță a fost terenul de formare pentru antreprenori (de mai mic sau mai mare succes ulterior), care își foloseau relațiile din Orient pentru a aduce acasă bunuri care să le întrețină iluzia că respiră aer occidental (blugi, viniluri, parfumuri străine). La finalul călătoriei, se întorceau într-un climat politic și cultural care specula din plin lipsa (contradicție voită) unei strategii coerente de leadership, tranziția aiuritoare de la economia socialistă către capitalismul sălbatic, vidul de legislație, alături de un loc special rezervat extremismului. Timp în care, la orice colț de stradă, se vindeau formule infailibile ale îmbogățirii peste noapte, oamenii erau îndemnați să-și facă somnul știindu-și banii pe mîini bune. Doar că dimineața îi întîmpina cu buzunarele goale. Asemănarea cu prezentul este, bineînțeles, întîmplătoare.

Înțelegerea en détail

Deşi nu m-am format ca lingvist, am rămas un om pe care îl preocupă etimologia. Pe scurt, cu cît un termen îmi sună mai familiar, cu atît mă încăpăţînez să-i aflu originea. Acum, cînd am aflat că bazarul e un termen apărut ca intersecţie culturală, comercială şi umană a lumii persane cu lumea islamică, nu pot să nu mă gîndesc la poveştile prietenilor care au vizitat aceste spaţii geografice.

Dincolo de subiectivismul experienţei fiecăruia, numitorul comun mi-a fost mai mult decît evident: negocierea preţului obiectelor nu era doar încurajată. Dacă potenţialul cumpărător refuza intrarea în joc, fie şi din lipsa de încredere în propriile abilităţi, necesare într-un astfel de context, se făcea numaidecît vinovat de jignirea comerciantului şi a culturii căreia el îi aparţine. Altfel spus, fără o brumă de inteligenţă emoţională, din partea amîndurora, experienţa de buying putea deveni foarte uşor una de bullying. E drept că mi s-au relatat doar interacţiuni fericite sau reciproc avantajoase, dacă alegem să privim respectivele tranzacții exclusiv prin obiectivul lor comercial.

Revenind la savoarea etimologică a termenului, cred că am perceput-o cel mai bine cînd am descoperit că şi românii l-au dobîndit pe filieră franceză. Apoi am căutat să înţeleg lucrurile en détail. Adică în profunzime, nu vîndute cu amănuntul, oricît umor ar oferi polisemia. Cum mă aşteptam, şi limba franceză asimilează bazarul unui loc amplasat în aer liber, în care se vînd tot soiul de obiecte, calificate cel mai adesea drept mărunţişuri. Cu toate acestea, prefer să mă feresc de pericolul generalizării. În definitiv, nu ştii niciodată din ce se pot isca următoarele „frumuseţi şi preţuri noi” sau unde stă ascunsă poezia, fie ea şi argheziană, dintr-un obiect situat la granița firavă dintre uitare imediată și prețuire transgenerațională.

Pe lîngă adecvarea francezilor la realitatea mercantilă a cuvîntului, m-a amuzat teribil să văd că îl mai folosesc în expresia „Quel bazar!“. Aici, termenul e special ales pentru a remarca dezordinea dintr-un spaţiu sau a critica lipsa de coerenţă din acea împrejurare. Pentru mine, nu face decît să confirme subversivitatea parenting-ului franţuzesc, prin care copilul primeşte indicaţia discretă de a-şi ordona lucrurile împrăştiate prin cameră, pînă cînd încăperea îşi va recupera funcţia de bază. Nu aş spune că limba română ar adăposti o situaţie similară sub umbrela aceluiaşi termen. Dar echivalentul dojenitor ar trimite tot la ceea ce s-ar găsi în spaţiul fizic al unui bazar: harababură, haos, alandala, tot ce vrei şi, poate cel mai important, ce nu (ştii dacă) vrei.

Antropologii care au ca domeniu de studiu proxemica fac o delimitare spaţială şi, desigur, identitară între bazarurile din Orient şi felul în care conceptul este declinat de către occidentali. Cu alte cuvinte, ceea ce ar purta denumirea de „bazar”, pentru societăţile orientale, primeşte, în Occident, corespondentul lingvistic de „tîrg”, „piaţă” sau „iarmaroc”. Pînă acum, nu am avut ocazia să observ, „pe viu”, cît de apropiate sau distanţate cultural sînt cele două modele de organizare comercială, dar pot spune că o imersiune aproape completă în ambele lumi mi-a fost oferită cinematografic.

Toată lumea din familia noastră, filmul din 2012 al lui Radu Jude, este un foarte bine portretizat şir de negocieri eşuate, în relaţiile dintr-o familie românească. Nu voi supraîncărca textul cu trăirile pe care mi le-a provocat filmul. Însă mă va fascina mult timp felul în care protagonistul trece, dintr-o zonă aglomerată a Bucureștiului anilor 2010, într-o piață care seamănă izbitor cu un bazar, aproape ca printr-un portal din literatura SF. Locul are, fără îndoială, nuanţe ale trecutului fanariot, pe care sudul României pare as în a le conserva, indiferent de coordonatele pe care le-ar avea prezentul sau viitorul.

Atmosfera creată aici dă impresia unui tărîm subteran al abundenței: unul doldora de obiecte, în tonuri mai mult sau mai puțin stridente de auriu, argintiu, maro sau negru. Concret, însă, spaţiul îl face pe client şi mai confuz decît a venit, pentru că îl împiedică din a repera şi analiza individual un articol de care ar putea fi interesat. Chiar dacă uitatul prin acest loc de cumpărături pare a fi la discreţie, inclusiv coloana sonoră îl plasează complet paralel cu ideea minimei intimităţi. Maneaua răsună pretutindeni, dar a devenit un fundal muzical unanim acceptat, care nu stă nicidecum în calea dialogurilor de tip cerere-ofertă sau care depăşesc cu mult o astfel de barieră. De granițe ferme, impuse personal sau comunitar, nu beneficiază nici limbajul, nici critica la adresa igienei unei vînzătoare.

Cu sau fără tocmeală, orice și oricine populează acel spațiu primește o etichetă de bun, rău, ieftin, scump, special sau jalnic, mediul rămînînd dominat de suspiciune, superioritate șubredă, cinste arbitrară și „descurcăreli” de ultim moment.

Cu de toate, nu pentru toți

Belșugul de obiecte pe care îl prezintă un bazar este de la sine înțeles. De-a lungul istoriei, însă, au existat inițiative care au semnalat nevoia curatorierii din acest spațiu, inclusiv prin puterea cuvîntului. Dacă (încă) îmi îngăduiți frivolitatea, mă voi opri asupra momentului de naștere a publicației Harper’s Bazaar. De la prima ediție, lansată în noiembrie 1867, scopul revistei a fost agregarea noutăților din modă și lifestyle, inițial, pentru doamnele din familii a căror putere financiară avea foarte puține limite. Tocmai fondatorul, Fletcher Harper, mezinul celebrei familii de editori newyorkezi, a înțeles un lucru esențial, în zorii revoluției industriale din America. Fie și tipărit, „bazarul” aducea în atenția publicului-țintă ceea ce avea să devină tot mai greu de obținut de către om, cînd nu mai conteneau descoperirile mașinăriilor moderne, capabile să producă mult, rapid și în serie: raritatea bunului deținut.

Mergînd pe drumul detașării de mase, Harper’s Bazaar își copleșea cititorii expunînd produse costisitoare, mai ales din punct de vedere logistic, la vremea respectivă. Selecția propusă includea mirodenii, bijuterii, materiale textile de lux (cașmir și mătase) și alte bunuri care necesitau ca posesorul să le înțeleagă în detaliu și să le integreze atent în stilul său de viață. De altfel, publicația avea să fie atît un bazar, cît și un „îndreptar”, cu privire la deprinderea artei de a trăi elegant. Pentru că educația (sau măcar minima instruire) este cel mai de încredere susținător al eleganței (vestimentare și nu numai), revista conținea materiale care explicau, de plidă, cum se înnoadă corect un papion sau cum se face un coc, folosind un ac de păr.

Cu toată glorificarea ei, de către societatea americană, lipsa de griji materiale a clienților în care Harper’s Bazaar își punea speranța nu scăpa de condeiul fin sau mai degrabă contondent al articolelor pe care le scriau aici Henry James, George Elliot sau Thomas Hardy. Editorialele lor explicau abil cum „ce e mult strică”, dar îndreptau oamenii preocupați de obținerea, sporirea ori conservarea averii și către poezie, proză, artă sau varii forme de manifest feminist. La fel ca astăzi, rostul pecuniar pe care l-ar fi avut scrisul era mai greu de găsit. Însă tot avea puterea de a transmite că, în absența lui, omul (bogat sau aspirant la bogăție) și-ar mobila sufletul mult prea modest sau din cale afară de încărcat cu nimicuri.

Un reprezentant de seamă al generației Z probabil ar arunca, fără prea multe remușcări, în prăpastia clasismului, elitismului și a tuturor celorlalte -isme orice nu se potrivește sensibilității lui și proiecției despre lumea pe care ea o prefigurează, socotind că ar trebui demolat. Întrebarea privitoare la ce înlocuitori vor avea acele structuri, sisteme și ritualuri care încapsulează răul are un răspuns la fel de clar ca termenul „înlocuitori”, aflat pe lista de ingrediente ale unui aliment.

De cealaltă parte a baricadei, ar fi nedrept să nu remarc ascensiunea esteticii old money, în magazinele fast fashion, experiențele turistice sau propunerile din designul interior. Paradoxal, izvorul cunoașterii (mai mult sau mai puțin avizate), pentru a stăpîni corect stilul de viață al aristocraților din naștere, familiilor de tradiție academică sau al celor regale sînt chiar TikTok, Snapchat și Instagram – platforme de social media prin care informația capătă nu doar tracțiune uluitoare, dar și o legitimitate greu de contracarat, în rîndul generației Z.

Și, pentru a nu divaga total de la subiectul bazarului, oameni din aceeași generație caută și chiar izbîndesc să recreeze mai sus pomenitul exclusivism, tocmai din impresionantele capturi de la un second hand, un bazar sau un tîrg de antichități îndelung vînat.

Ruxandra Măcărescu este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București.

Credit foto: Wikimedia Commons