„Cîte povești poți spune pentru a te înțelege?” – interviu cu scriitoarea Iulia IORDAN & ilustratoarea Oana ISPIR –

La intersecția dintre filosofie, poezie și confesiune, cartea Rămîi cu tine (Editura Seneca) reunește optsprezece poeme scrise de Iulia Iordan și ilustrate de Oana Ispir, răspunsuri la scrisorile celor optsprezece tineri care au acceptat să scrie „despre ceea ce-i obsedează, despre ce-i face curioși în privința acestei lumi sau a perioadei pe care o trăiesc, despre întrebările pe care le consideră a fi cele mai importante”. Avînd ca punct de pornire scrisorile filosofului Seneca către discipolul său mult mai tînăr Lucilius, cartea readuce în prim-plan învățături de acum două mii de ani și le pune într-un dialog inedit cu preocupările tinerilor de azi, cu intenția de a realiza un „ghid filosofic de buzunar”, menit să apropie tinerii de principiile filosofiei stoice, dar mai ales de ei înșiși. Rămîi cu tine face parte din proiectul „Filosofia la purtător. Scrisori către adolescenți”, realizat de Asociația SNK cu sprijinul AFCN.

Cît de ușor/greu ți-a fost să compui acest dialog în trei – tu, tinerii și Seneca?

Iulia Iordan: Cu toate că au pornit de la un scop foarte precis pe care nu l-am ales eu, textele din Rămîi cu tine reprezintă cea mai liberă formă de scris pe care am experimentat-o pînă acum. Nu mi s-a părut nimic dificil pe parcurs, poate doar începutul, perioada în care tatonam cu diverse abordări, fără să am încă feedback-ul editurii. Fiind vorba despre un proiect editorial cu cadre fixe, mi-a fost teamă că, simțindu-mă eu liberă, voi îngrădi așteptările celorlalți.

De aceea, am căutat ca textele să reprezinte cît mai autentic toate vocile implicate în acest proces pe care l-am complicat intenționat încă de la început, invitînd optsprezece tineri să ia parte la scrierea acestora. Tot căutînd forma potrivită, am ajuns la un mecanism pe care l-am folosit în toate poemele și care poate fi descoperit cu ușurință la o lectură mai atentă.

În ceea ce privește conținutul, mi-am dorit foarte mult ca scrisorile tinerilor să fie valorificate cît mai mult în carte, de aceea am integrat în poeme ceea ce mi s-a părut mai valoros din întrebările, reflecțiile și emoțiile lor. Pe de altă parte, am încercat să nu-mi fac griji în privința lui Seneca, fără să-l neglijez totuși. Conceptele lui s-au legat firesc în dialogul dintre mine și tineri, dar fără să scoată ochii cititorului cu valoarea filosofică a reflecțiilor sale.

Filosofia stoică este folosită în prezent pe post de marotă în numeroase cărți de dezvoltare personală. Poate că este un lucru bun pentru popularizarea filosofiei în general, nu știu, dar este în orice caz limitativ, pentru că duce interogarea filosofică într-o zonă derizorie, de rețetar. Eu nu cred în rețete, mai ales atunci cînd este vorba despre lucruri atît de personale precum curiozitatea în privința celuilalt, descoperirea propriei individualități sau despre relația dintre om și propria sa rațiune, dintre rațiune și emoții.

Cred că echilibrul, dacă admitem că este unul, precum și plăcerea experimentului din aceste texte vin din felul în care m-am poziționat la intersecția dintre universurile personale pe care am ales să le explorez. Iar asta mi s-a părut ușor, deoarece am avut deplină încredere în tinerii pe care i-am ales să scrie. Am simțit și din partea lor același lucru, iar pentru asta le sînt extrem de recunoscătoare.

Inspirație sau provocare? Ce te-a ajutat în procesul de scriere și care au fost cele mai mari provocări?

I.I.: Atunci cînd scriu nu am nevoie de ajutor din exterior. Încep fără nici un plan, tot așa cum înotătorii se aruncă în apă fără ezite prea mult. Uneori îmi este greu să ies la mal, alteori rămîn la suprafață și îmi zgîrii pielea de stînci sau ajung prea departe și nu mai pot respira. Dar important este să fiu acolo singură, în cel mai bun loc posibil, aflat la intersecția acestei lumi cu cele imaginare. De data aceasta, pentru că am provocat un dialog permanent cu oameni prezenți în mintea mea prin cuvintele lor, am simțit foarte multe emoții, pe unele le-am transcris în poeme, am rememorat amintiri, am descoperit cîte ceva nou despre fiecare interlocutor. M-am aflat timp de cîteva luni într-o permanentă stare de alertă în cel mai bun sens.

De asemenea, s-a mai întîmplat ceva și pot spune asta în două feluri. Primul ar fi că am avut pentru prima dată în viață privilegiul de a lucra la un text fără ca munca mea să interfereze cu alte proiecte culturale sau editoriale, al doilea este că de fapt nu am avut altceva de lucru timp de două luni. Citiți în ce cheie vreți. Dar, ca să fac și un pic de activism cultural, aș spune că privilegiul real este să fii invitat într-un proiect în care faci doar ceea ce-ți place. Prețuiesc foarte mult tot procesul prin care a apărut această carte tocmai pentru că am avut parte de această experiență ocrotită. Este o excepție în mediul editorial românesc.

Cît de mult s-a regăsit adolescenta din tine în scrisorile tinerilor? Pe tine ce te frămînta la vîrsta aceea?

I.I.: În adolescență, cred că eram destul de superficială, spre deosebire de prietenii mei mai tineri, dintre care pe trei îi puteți citi foarte puțin și în aceste pagini. Preocupările mele intelectuale erau pur speculative, nu eram deloc ancorată în realitate, nu eram activă. Citeam compulsiv, mai ales Cioran și Sartre, și eram, evident, destul de nefericită. Și, cu toate că locuiam la cămin, cu alte șapte fete într-o cameră, mă simțeam foarte singură.

Mi-am petrecut adolescența la Alexandria, un fel de deșert cultural, în care lectura și sportul erau singurele lucruri pe care le puteam exersa în afara școlii. Jucam baschet, alergam, citeam și mergeam la școală. Plăcerea cea mai mare pentru mine era să vorbesc cu unul dintre prietenii mei de atunci despre ceea ce citeam. În fiecare seară ne plimbam prin orașul pustiu și ne puneam unul altuia întrebări despre orice ne trecea prin cap. De cele mai multe ori vorbeam ore în șir, un lucru pe care acum îl fac tot mai rar, în afară poate de discuțiile cu copiii și tinerii pe care îi întîlnesc.

Cineva îmi spunea, după ce a citit Rămîi cu tine, că acolo sînt întrebările pe care ni le punem indiferent de vîrsta pe care o avem, însă tinerii pun aceste întrebări într-un mod direct și explicit, calitate pe care mulți dintre noi o pierdem pe măsură ce trece timpul. Cred că nevoia mea de a fi ascultată, de a împărtăși gînduri, de a găsi și oferi validare pentru ceea ce simt, poate că aceste lucruri sînt cele pe care le împărtășesc cu mine, cea din adolescență, și de care m-am folosit în mod natural și în aceste poeme.

Cum le-ai descrie cititorilor cartea? Ce le-ai spune că vor descoperi sau simți citind-o?

I.I.: Nu cred că le-aș spune nimic despre carte înainte și nici nu i-aș lua la întrebări după. Relațiile dintre oameni și cărți sînt pentru mine la fel de intime ca acelea dintre oameni și oameni. Sînt multe lucruri de neînțeles sau de nespus acolo și așa trebuie să și rămînă. Adaug totuși ce mi-a spus o tînără cititoare: „Am citit multe cărți, dar toate erau despre alte persoane. Aceasta este prima carte pe care o citesc despre mine”.

Între filosofie și poezie, simți că te potrivești mai bine cărei lumi?

I.I.: Nu mă simt confortabil nicăieri, poate de aceea experimentez atît de mult în tot ceea ce fac, este poate fuga de a asuma un singur punct de referință. Am renunțat la a studia filosofia aproape imediat după ce am terminat facultatea, iar de poezie m-am simțit de-a casei doar ca cititoare. M-am îndepărtat de filosofie pentru că la 20 și un pic de ani eram foarte nerăbdătoare să încerc tot mai multe lucruri dincolo de pereții bibliotecii și nu știam cum să fac asta altfel decît virînd brusc în direcția opusă. Dar cînd faci tot felul de ocolișuri, este foarte posibil să te întorci în același punct. În ceea ce privește poezia, este prima mea carte de acest fel și încă nu-mi dau seama prea bine ce caut aici. Este ca atunci cînd mergi fără o direcție precisă și ajungi într-un loc din care nu mai vrei să pleci.

E adevărat că scriu poezie de cîțiva ani, dar nu am mai publicat pînă acum. Editurii i s-a părut însă un gen care s-ar potrivi cu ideea pe care o aveau în minte, iar eu am acceptat fără ezitări. Eram foarte curioasă să văd dacă va ieși ceva. Pare că o serie de întîmplări fericite m-a adus aici, adică la mijloc între cele două. Nu am cum să aleg între filosofie și poezie, mai ales că de data aceasta mi se pare că s-au potrivit foarte bine una cu cealaltă.

Ai menționat în mai multe rînduri că acest proiect a venit cu mare bucurie chiar de la început. Cum s-a schimbat acest proces pe măsură ce numărul scrisorilor de la tineri creștea? Ce s-a schimbat în tine de la începutul cărții pînă la intrarea la tipar?

I.I.: Este într-adevăr unul dintre cele mai frumoase procese creative pe care le-am parcurs, tot repet asta și cred că am plictisit deja pe toată lumea povestind despre bucuria pe care am simțit-o pe parcurs. Dar, cum spuneam și mai devreme, a fost un context favorabil care a dus la această stare de lucruri.

A profesa în mediul cultural independent în România este uneori copleșitor pentru că asta înseamnă să lucrezi în mai multe proiecte simultan: într-o singură zi poți parcurge sarcini de lucru specifice mai multor meserii, fără ca nici măcar să conștientizezi că faci asta, doar din dorința de a fi eficient/eficientă, de a rezolva probleme, de a găsi soluții creative sau administrative, de a crea conexiuni și de a produce semnificații pentru acele conexiuni, pentru a rămîne fidel/fidelă unei etici de lucru. În tot acest mecanism, capacitatea de a reflecta și de a crea ceva nou și consistent este mereu amenințată de oboseală, de tracasarea pe care termenele scurte și munca în echipe multidisciplinare o impun. La final de zi sau de săptămînă, te poți simți dezarmat/dezarmată că timpul trece fără să apuci să faci lucrurile în care crezi. Chiar dacă ritmul vieții profesionale este adesea alert și lucrurile par totuși că au sens, ritmul creației este încetinit și poți ajunge foarte ușor în situația de a te simți inadecvat/inadecvată.

Rămîi cu tine a avut tot timpul necesar pentru a se coace ca proces, cu pauze suficiente între etape, și ele generoase ca întindere. M-am simțit onestă prin timpul și energia acordate scrisului și colaboratorilor pentru că nu mi-am luat din ele pentru nimic altceva. Tinerii au avut la dispoziție, la rîndul lor, două luni pentru a-mi scrie și, pentru că mi-am dorit ca această perioadă să se suprapună peste două dintre vacanțele lor, am devansat un pic etapa de pregătire. Am primit scrisorile la distanțe de săptămîni primele de ultimele, de aceea am avut timp suficient să le acord atenția necesară fiecăreia în parte și să testez piste de lucru pe îndelete înainte de a mă apuca să scriu.

Cred că inițial eram destul de preocupată de acomodarea tuturor vocilor într-un singur text, treptat scrisul a căpătat un ritm al lui și a mers firesc. Am descoperit lucruri noi despre fiecare dintre tineri, chiar dacă pe unii dintre ei îi știam destul de bine. Mi se pare pasionant cum scrisul scoate la lumină bucăți din noi care nu se văd cu ochiul liber. Iar atunci cînd relaționăm între noi prin intermediul scrisului cred că se creează niște legături speciale, diferite de toate celelalte pe care le putem crea prin alte tipuri de apropieri.

Nu în ultimul rînd, ce rămîne cu tine după scrierea acestei cărți?

I.I.: Pregătind încă evenimente legate de carte, nu-mi dau seama că totul este deja încheiat, dar intuiesc desprinderea și apropierea ei. Ușor-ușor începe să devină un text care nu mai este al meu, ci al celor care îl citesc, iar asta este întotdeauna o călătorie imprevizibilă. Am aflat de curînd, de exemplu, că Rămîi cu tine a ajuns la un cuplu sexagenar din Olanda, că au tradus-o cu ChatGPT și că le-a oferit o experiență de reconectare emoțională plină de nostalgie după propria tinerețe. De la cîțiva dintre profesorii care au citit cartea cu liceenii la ora de română sau de filosofie am aflat că le-a schimbat perspectiva asupra tinerilor cu care lucrează, pentru că au descoperit lucruri noi despre aceștia, respectiv o profunzime pe care nu o bănuiau, o sensibilitate care le-a permis să se apropie altfel de un text literar/filosofic. Abia aștept să aflu și alte episoade din această călătorie care abia a început.

Au rămas multe lucruri cu mine, o apropiere și mai strînsă de unii dintre co-autori, încrederea și mai mare de a lucra cot la cot cu tinerii în general și dovada că poate ieși ceva valoros din asta. Îmi doresc ca și alți artiști sau mediatori culturali să-i implice cu aceeași încredere, să le vadă acest potențial extraordinar la lucru, să aibă nu doar încredere, ci să-și dorească să învețe de la ei, să renunțe la a gîndi strict generațional pentru că este o formă de excludere socială pe care cred că ar trebui să o depășim. Rămîne cu mine un timp prețios în care am explorat cîteva minți pe care le admir și acest nou mod de a scrie pe care cu siguranță voi continua să-l experimentez.

În mod (aproape) excepțional în peisajul românesc, ai ilustrat o carte de poezii destinată tinerilor, punînd în prim-plan chiar gîndurile lor cele mai sincere. Cum a fost pentru tine să compui acest dialog vizual, în care se îmbină mai multe voci – a ta, a filosofului Seneca, a autoarei Iulia Iordan și ale tinerilor?

 Oana Ispir: A fost eliberator să am această ocazie de a broda o părere vizuală pe marginea unor gînduri adînci de care ne-am lovit cu toții și un prilej bun să îmi amintesc de propriul trecut și ce mă frămînta atunci. Îmi place mult cînd am ocazia să contribui cu propriul unghi de vedere, adeseori aceste opinii sînt intraductibile în cuvinte și pot să îmi dezvolt și verific vocabularul vizual alături de ideea exprimată în text. E un exercițiu care mă face să apreciez și mai mult scriitorii, văzuți din unghiul meu ca niște „dresori de cuvinte sălbatice”.

 În ilustrațiile pe care le-ai realizat pentru carte, nici un detaliu nu pare întîmplător, indiferent cît de mic este, și toate aceste detalii parcă dau forță și profunzime compoziției vizuale. Cît de mult te-a ajutat experiența în tehnica linogravurii, care exersează tocmai această minuțiozitate a ceea ce lași să se vadă și ce ascunzi în urma dăltiței cu care „sapi” în bucata de linoleum?

O.I.: Mă bucur dacă se observă influența linogravurii în lucrările digitale ale cărții, un prim punct comun evident fiind realizarea imaginilor într-o paletă limitată de două culori. Ancorarea aceasta a ilustrației într-un tehnică ce își are rădăcina chiar în apariția tiparului face ca imaginea rezultată, deși digitală, să se încadreze ușor într-un stil caracteristic cărților vechi, stil datorat inițial limitărilor tehnice. Iar experiența săpării fizice a unui desen antrenează mintea să găsescă soluții creative de stilizare care să amplifice mesajul, în detrimentul detaliilor mici neesențiale.

 Nu ești la prima carte în care faci echipă cu Iulia Iordan. De data aceasta ce a fost diferit? Ce te-a bucurat cel mai mult în ilustrarea acestei cărți?

 Au trecut cîțiva ani de la ultima noastră colaborare, o carte pentru copii despre limbajul plastic. Pot zice că Iulia m-a cooptat acum într-un proiect mai complex pe care l-am tratat ca o provocare de a demonstra în ce fel am crescut de atunci, dincolo de ilustrația de tip picturebook. Sînt foarte bucuroasă că e un proiect de o asemenea anvergură, prin numărul mare de persoane implicate, că a fost posibil să apară în condiții grafice foarte bune, și mai ales că, din timpul petrecut în scris, desen și întîlniri rămîne urma aceasta palpabilă, un obiect iubit.

Trei întrebări pentru tinerii co-autori

Ești una dintre tinerele care a acceptat imediat să facă parte din acest proiect. Cum s-au schimbat așteptările tale referitoare la carte pe parcursul procesului prin care aceasta a fost creată? Care a fost etapa ta preferată?

Ilinca Gamarț: Cred că partea care mi-a plăcut cel mai mult în proiect a fost schimbul de scrisori, pentru că a creat pentru mine un spațiu de comunicare. De ceva vreme mă simțeam deconectată de cei din jurul meu și cred că unul dintre motive este schimbarea mediului. Liceul este un factor care a dus la această perioadă de interiorizare. Am ajuns să țin în mine mai mult. Am devenit un mănunchi de glasuri neauzite, voci ale sufletului meu care întreabă despre mine și lucrurile care mă afectează, despre nuanțele și formele ființei mele. A fost o ușurare, ca o gură de aer curat, să le pot pune pe hîrtie așa, într-un mod simplu și banal, dar ușor de înțeles, pentru că totul devenea prea acut și neclar, prea mult ca să mai poată fi sortat. Răspunsul Iuliei mi-a adus puțină liniște și mi-a oferit perspectivă asupra propriilor mele preocupări interioare.

Mă așteptam ca proiectul să meargă bine, să aibă consistență pentru toți cei implicați. Ideea mi-a sunat bine din start, iar cu Iulia mai lucrasem în trecut și știam cît de bine poate organiza lucrurile.

Ești cea mai mică dintre toți tinerii care au participat la crearea acestei cărți și totuși întrebările tale au fost mature și relevante pentru mulți cititori. Ce ți-a adus nou acest proces lung de aproape un an de zile?

Ilinca Ciocoiu: Încredere. Mi-am dat seama că semănăm unii cu alții mai mult decît realizăm, că de fapt nu sîntem așa de singuri cum avem impresia uneori, doar că ne este frică să ne dam jos măștile.

În scrisoarea ta către Iulia ai confruntat tocmai ideea de a scrie pentru celălalt. „Pe de altă parte, cuvintele scrise pentru ceilalți conțin în ele și cuvinte șterse, îndoială, răzgîndire, decizii, timp”, ți-a răspuns ea în poemul care îți este dedicat. Ce decizii ai lua diferit dacă i-ai scrie din nou? I-ai scrie despre altceva? Cum crezi că am putea scrie altfel decît pentru celălalt?

Tudor Calnegru: Multe dintre deciziile pe care le-am luat atunci cînd i-am scris au venit dintr-o frustrare din cauza faptului că nu aveam nici o idee despre ce să scriu. Prin acest mesaj îi scriu din nou și se pare că nu sînt luate decizii prea diferite, e destul de tîrziu. Poate despre o temă diferită aș avea altceva de spus, poate cuvinte mai bune. Legat de ultima întrebare, este adevărat că unele scrieri pot avea acest element de „pentru celălalt”. Poveștile, manualele, instrucțiunile; toate sînt pentru „alții”, chiar și scrisul în jurnal este dintr-o anumită perspectivă pentru un „celălalt”. În scrisoarea mea am vrut mai mult să pun accent pe diferența dintre ideile exprimate prin dialog, cum ar fi acesta, și exprimarea prin – spre exemplu – narațiune sau metafore.

interviu realizat de Valentina BÂCU