Delegații punk

● DITZ, Never Exhale, 2025.

● Porridge Radio, Clouds in the Sky They Will Always Be There for Me, 2024.

Urmează la Clubul Control vizite ale unor delegații punk din Brighton. Orașul e celebru pentru concentrația de populație LGBT (peste 10% din populația adultă), eticheta de „hippest city” al Marii Britanii și statutul de centru de agregare pentru cultura populară, găzduind individualități precum Kipling, Nick Cave sau victoria ABBA la Eurovision. Indiferent ce valuri politice au suflat asupra vremurilor sau Marii Britanii, Brighton a rămas o capitală a creativității. Trupele de acolo vin cu o certificare implicită de calitate și reprezentativitate, au un blazon de respectat.

DITZ fac parte din noul val de punk răspicat cu subtile nuanțe hardcore popularizat de mai cunoscuții IDLES ori Royal Blood, răscolind angoasa epocii Thatcher și actualizînd-o pentru epoca crizelor globale, pentru o nouă Mare Depresie cu miros de feudalism deghizat în glorie neoliberală. E o generație de trupe britanice mizînd pe alternarea protestului punk zgomotos cu o eficientă limpezime pop, angajînd mai multe tipuri de public, energizînd fără a intimida, proiectînd nu doar forță sonoră, ci și forța lirică a mesajului post-proletar.

Trecuți de testul debutului și după o suită de single-uri intensiv promovate, la acest al doilea album trupa a investit atenție maximă în detalii tehnice – un bas proeminent nedistorsionat, o vibrație gravă în sincron cu cadența versurilor mai mult recitate, alternată cu stridența panicată a chitarei. E rampa lor de lansare internațională, ocazia pentru turnee proprii după ce au deschis pentru trupe și festivaluri esențiale ale punk-ului modern. Istoria din care se revendică nu e atît Sex Pistols sau ce mai asociem cu eticheta generică „punk”, cît continuumul care s-a expandat de atunci spre noise-rock și post-hardcore, spre o inginerie sonoră tot mai elaborată, revoluționată de inovațiile unor Converge ori Daughters, mizînd pe claritate fără a potoli revolta și angoasa. Poate conaționalii lor Killing Joke au țintit spre așa ceva, dar nu aveau în anii ’80 mijloacele tehnice necesare; la DITZ, eticheta post-punk ar merita un prefix post- suplimentar, e o nouă reconsiderare a misiunii subculturii punk în întîmpinarea unei insidioase reconsiderări a obiectivelor feudalismului.

Cîteva săptămîni mai tîrziu pe aceeași scenă vor urca Porridge Radio, grup ceva mai experimentat și celebrat pe ambele părți ale Atlanticului în bună măsură datorită șarmului protagonistei Dana Margolin în care trăiesc două spirite – unul de folkist-indie cu sensibilități meteorologice (norii și plaja din Brighton sînt motive recurente în versurile ei); celălalt, un post-punker din filiera anterior menționată, dominată însă de trupe bărbătești la care Margolin propune o energie queer alternativă.

Albumul său de anul trecut e mai mult intim decît politic, mai mult psihoterapeutic decît sociologic. În comparație cu materialele energice din prima parte a carierei, acum piesele tind spre balade indie, cu tobe leneșe și chitară moale – context pentru văicăreli vocale ce vorbesc despre evenimente personale. Găsim un proces de autoexorcizare dacă intrăm în detaliile versurilor, ceva s-a întîmplat cu protagonista încît i-a substituit spiritul queer-punk cu o sensibilitate romantică feminină bîntuită de spaime și vulnerabilități. Modificarea e sesizabilă și în coafură, și în vestimentație, și în tonul vocii, resetînd imaginea trupei destul de radical. Cîte o vioară ori saxofon mai colorează piesele, dar centrul rămîne vocea tînguită, frîntă de emoție, un pariu al artistei că scena indie modernă nu caută doar divertisment și ideologie, ci poate acorda atenție și unui nivel personal de comunicare.

Trupele DITZ și Porridge Radio vor concerta în Clubul Control din București pe 7 aprilie, respectiv 10 mai.