„…după Berlin încolo, nu prea există pentru Europa occidentală spațiul cultural estic” – interviu cu editorul Gheorghe ERIZANU

1). Cum arăta piața editorială în Republica Moldova în anii ’90, cînd ați pus bazele Editurii Cartier?

Lucram în presă în perioada care era cea mai propice pentru înființarea unei edituri. Deși în 1995, cînd am fondat editura, a fost un moment de declin pentru piața editorială din Republica Moldova. În rest, anii ’90 au fost prosperi pentru editorii de aici căci producția de carte se extindea atît în România, cît și în Rusia, asta fiindcă utilizau hîrtia din Rusia care era la preț mic în raport cu prețul cărților, iar baza poligrafică era pentru tiraje mari. Cînd am venit eu în ’95, situația se degradase deja. Am început să lucrez cu o tipografie din Tiraspol, am scos primele titluri de literatură pentru copii în tiraj de 5000 de exemplare, poezie în 1000 de exemplare. Aș caracteriza anii ’90 ca o deschidere pentru piața editorială și, desigur, nu putem compara editorii din anii ’90 cu editorii din 2020. Defierența este imensă.

2). Cît de vizibilă este Editura Cartier în spațiul editorial internațional?

Ca orice altă editură românească, nu cred că sîntem foarte vizibili. Iar asta pentru că majoritatea editorilor români mai mult importă carte (vorbesc de traduceri). Din nefericire, cu riscul de a suna dur, după Berlin încolo, nu prea există pentru Europa Occidentală spațiul cultural estic. Aș spune că piața germană e ceva mai deschisă, aici au început să fie puse în circulație autori ucraineni, chiar și georgieni (cu eforturi foarte mari). Cred că situația s-a mai schimbat. Editorii români au început să fie mai cunoscuți după programele ICR-ului începînd cu perioada Patapievici, cînd s-a reușit înființarea unor programe de traducere și astfel s-a reușit penetrarea pieței editoriale occidentale, ăsta a fost un moment foarte important. Uniunea Editorilor din Republica Moldova a reușit după vreo 7 ani de încercări să implementeze o lege de susținere a traducerilor, exact după modelul ICR-ului, numai că aici aceste programe se derulează prin minister, e după modelul ceh sau portughez. E primul an acum cînd editorii străini pot aplica pentru traducerea cărților semnate de scriitorii din Republica Moldova. E extraordinar. De exemplu, Polonia, care are o tradiție de 100 de ani de susținere a traducerilor, are și numeroși laureați ai Premiului Nobel. Plus că eu unul consider că literatura română (indiferent dacă vorbim de cea din România, Republica Moldova sau diaspora) este una exportabilă.

3). Ce a însemnat Cartier pentru literatura de limbă română? Ce proiect vă este mai drag?

Noi lucrăm pentru piața de carte românească, indiferent de frontiera politică. Piața din România, mai ales la început, vindea 90% din tirajele Editurii Cartier. Cît despre proiecte, faptul că din primii ani am reușit să scoatem cărțile lui Alexandru Mușina sau Gheorghe Crăciun a fost important pentru noi, fiindcă ei au avut încredere și au apărut la Cartier. Din anii 90, a fost de asemnenea important Dicționarul enciclopedic ilustrat elaborat de autori de la Iași și care a fost primul dicționar dezideologizat făcut după anii ‘90 apărut în România. Cărțile publicate la Cartier apar în cadrul unor colecții. Dacă vorbim de literatura române contemporană (poezie, eseu, proză), atunci ea apare în colecția Rotonda. Dacă vorbim de literatura tradusă, atunci avem Biblioteca deschisă unde am scos pentru prima dată în limba română Serhii Jadan, Gheorghe Gospodinov, Iuri Andruhovîci, integrala Roland Barthes, în colecția Cartier istoric au apărut cărți (importante pentru momentul în care trăim) semnate de Peter Pomerantsev, unul dintre cei mai importanți analiști care luptă împotriva propagandei ruse, pe care o cunoaște din interior. În aceste zile apare „Cum cîștigi un război informațional. Propagandistul care l-a păcălit pe Hitler”. Noi am început cu o colecție de carte pentru copii în 1995, apoi, cînd piața era dominată de ilustrațiile și textele Disney, am abandonat colecția. Am revenit prin 2014, propunînd scriitorilor importanți români, afirmați în literatură, dar fără texte pentru copii, să scrie texte, uneori le furnizam și subiecte, pentru copii. Am propus ilustratorilor de la Clubul Ilustratorilor din București, proaspăt format, să ilustreze cărțile. Așa au apărut cărțile lui Radu Vancu & Irina Dobrescu, Lavinia Braniște & Anca Smărăndache, Robert Șerban & Bajko Attila, Ionela Hadîrcă & Veronica Neacșu, Cristian Fulaș & Keszeg Agnes. Trei dintre ele au intrat în catalogul anual al celor mai frumoase 200 de cărți pentru copii The White Ravens din Germania.

4). S-a întîmplat vreodată să vi se atragă atenția de către facțiuni tendențioase pentru titlurile pe care le publicați? Ați resimțit vreodată o presiune?

Absolut niciodată. Nu accept presiunile și nu au de unde să vină. Presiunile există în momentul în care le accepți. M-am simțit întotdeauna liber și am crezut în ceea am publicat.

5). Într-o lume a cărții întinată de “noroiul comerțului”, care sînt filtrele de selecție ale titlurilor pe care alegeți să le publicați?

La început publicam cărțile care îmi erau dragi mie. Ca orice editor. Apoi cînd piața de carte a intrat într-un declin  am înțeles limitările financiare. Am decis să public cărțile importante și cărțile care pot trasa o linie în societate. Plus că fiecare colecție are un coordonator, există multe discuții. De exemplu, la literatură contemporană există numeroase oferte și propuneri și e destul de agasant, fiindcă toată lumea așteaptă un răspuns rapid, nimeni nu își închipuie că tu mai ai zeci de manuscrise primite. O editură funcționează ca o armată, nu ai posibilitatea să scoți absolut tot. Noi, de exemplu, avem 80-100 de titluri pe an pe care le scoaterm. Trebuie să drămuim bine timpul și resursele financiare ca să putem scoate aceste titluri, la care se mai adăugă și promovarea. E important să găsești o linie de mijloc ca să nu pierzi bani, tirajele să fie adecvate, ca să nu lucrezi pentru depozite și pentru stoc și să ai timp să le poți promova pe piață. Dar există întodeauna dialog: discutăm mereu cu coordonatorii de colecție, cu redactorii, cu specialiștii din diferite domenii.

6). Rolul editorului ca intermediar este vag înțeles în cîmpul cultural. Cu toată experiența pe care o aveți în spate, ce mai înseamnă azi un editor,-re bun/-ă? Cum se resimte scindarea editorilor între interesul economic și valoarea simbolică a cărților?

Noi editorii încercăm să părem nobili, iar atunci cînd ratăm cîte un titlu, dăm vina pe cultură și pe cititor că nu înțelege cultura adevărată. Pînă la urmă, trebuie găsită o cale de mijloc, nu e nimic ieșit din comun, trebuie să echilibrezi interesul comercial și interesul artisitic. De multe ori, interesul artisitc prevalează asupra interesului comercial la noi. Sînt multe cărți despre care știm că “nu vor merge”, dar le publicămn pentru că știm că sînt importante. Am ajuns în situația editorului occidental despre care citeam studii în anii ’90: dacă o carte din 10 se vinde bine, atunci cartea aia le va ține și pe celelalte care se vînd mai slab.

7). Ați avut vreodată un model care va inspirat sau pe care l-ați urmat în traseul dumneavoastră ca editor?

Printre editorii români, pot spune că îl invidiam (cu o invidie albă, firește) pe Gabriel Liiceanu, pentru tot ce a făcut el din Humanitas în anii ’90, apoi Polirom a fost alt model pentru felul în care a promovat literatura contemporană la începutul anilor 2000. Dintre editurile mici, aș menționa casa de Editură Max Blecher, pentru selecția poeziilor, ca să nu vorbim doar de mastodonții pieței de carte românești. Am avut un respect deosebit pentru linia editorială a Editurii Art din perioada Laura Albulescu. Îmi place Actes Sud din Franța, pentru felul cum a reușit o editură din provincie să devină una dintre cele mai dinamice edituri de acolo și pentru deschiderea lor față de literatura străină. Ca tipografică și ca model de afaceri, aș menționa Penguinul englez din anii 30 ai secolului trecut. Pentru mine, modelul ideal ar fi reprezentat de editorii germani, care își fac un portofoliu de autori și îi cresc și îi promovează și au grijă de ei pînă la ultima lor carte, iar aici editorul nu vorbește de numărul de titluri, ci de numărul de autori pe care îi are.  Este o convenție mutuală și e în beneficiul ambelor părți. Sînt uimit cum a crescut piața de carte germană. Rețin aici o proză scurtă a lui Herman Hesse în care el vorbește despre o întîlnire cu cititorii la un club de carte din cadrul unui tîrg provincial, iar șeful clubului cărții l-a invitat acasă. A vrut să-i vadă biblioteca și nu avea decît vreo trei cărți, printre care Biblia și revista unei expoziții locale. Cînd s-a întîlnit cu cititorii, aceștia nu erau decît vreo 15 oameni care l-au întrebat dacă este actor sau cîntăreț. Și dacă azi piața de carte germană adună săli mari cu scriitori, asta înseamnă că există perspective. Același lucru se întîmplă și cu piața de carte ucraineană, care pînă la momentul războiului din 2014, abia exista, tirajele cărților erau de 300/500 de exemplare la o populație de 40 de milioane. Domina piața de carte rusă (vorbim aici de literatura scrisă de scriitori ucraineni în limba rusă). După începerea războiului, editorii au început să ceară manuscrise scrise în limba ucraineană. Interesul publicului a crescut foarte mult. De exemplu, Serhii Jadan a avut la lansarea lui de la Cernăuți aproximativ 2000 de oameni care așteptau autograf. Situația s-a schimbat radical după război. E regretabil că a fost nevoie de o tragedie pentru resuscitarea unei piețe editoriale.

8). Ce impact are un festival de litaretaură asupra unor piețe de carte mai restrînse precum sînt cea din Republica Moldova sau România?

N-aș spune că noi avem o piață mică. N-ar trebui să avem o piață mică, sîntem totuși 20 de milioane de oameni. Maghiarii sînt 10 milioane, dar tirajele în România și Ungaria sînt înjumătățite în detrimentul României. Festivalurile sînt foarte importante, depinde cum sînt făcute, fiindcă în România sînt o sumedenie de festivaluri, dar e important să fie făcute pe bune, să fie aduși scriitori importanți, să fie puse în valoare cățile importante. Ca să putem vorbi despre festivaluri care au reușit. Un exemplu ar fi FILIT-ul de la Iași, care reprezintă o adevărată deschidere pentru literatura română în Occident, pe lîngă faptul că invit numeroși traducători, ceea ce este esențial. FILIT-ul a făcut o mare favoare literaturii române ca să fie cunoscută peste hotare. Este, de asemenea, important Festivalul de la Timișoara, Festivalul de poezie de la Bistrița, sper să reziste cu bine și festivalul de poezie de la Sibiu, Poets in Transylvania, îmi pare rău că a dispărut festivalul de literatură de la București. Contează mult pentru un festival cine îl face, cum îl face și care sînt intențiile.

9). Care sînt șansele unui scriitor de limbă română să devină un nume relevant internațional?

Dacă vor reuși să fie cît mai mult traduse cărțile bune și un scriitor bun să ducă după sine alt scriitor bun. Asta dacă nu vom face ca în 1970, cînd un  mare scriitor român – atunci cînd Gallimard a vrut să facă o serie de literatură română din zece titluri – l-a întrebat pe acest mare prozator să-i mai recomande nouă nume și el a zis că în afară de mine nu există nimeni, atunci intenția nobilă a editorului francez a murit din fașă. E foarte importantă această solidarizare între scriitori, să se promoveze unii pe alții, căci unui editor străin îi este mai ușor să promoveze o serie de zece cărți decît doar un singur titlu. Apoi traducătorii sînt foarte importanți. Contează mult să avem traducători buni, cultivați. Ar trebui să avem grijă să creștem traducătorii, iar aici ar trebui să intervină statul care să suporte fincanciar acest lucru. În unele limbi europene avem cîte un singur traducător din română, care și-a făcut studiile în Bucureștii anilor 70. Problema e una sistemică, și e greu atunci cînd editorul este lăsat singur în fața cititorului român sau străin. Eu sînt optimist și cred în continuare că literatura română produce opere bune pentru export.