„«Ei n-au curajul să se distrugă, îmi spunea odată Miriam»“ – interviu cu dramaturgul Mihaela MICHAILOV –

Centrul Național al Dansului București și Rezidența9 au organizat un proiect amplu, „Miriam Răducanu: o expoziție – arhivă cu senZ”, desfășurat în perioada 27 septembrie – 19 octombrie, în spațiul din strada I. L. Caragiale nr. 32 din București. Am vorbit cu Mihaela Michailov, dramaturg și critic de teatru, despre importanța acestui centenar pentru artele spectacolului din România.

Ce înseamnă centenarul artistei Miriam Răducanu pentru dansul românesc contemporan?

Înseamnă repunerea pe harta artei contemporane a unei coregrafe reper, care a revoluționat dansul contemporan. Cînd vorbim de Miriam Răducanu, ne raportăm, în primul rînd, la dans. Dar aportul ei este semnificativ, de fapt, în artele performative, pentru că felul în care a gîndit și a lucrat, configurînd un tip de prezență corporală care se intensifică în relație directă cu literatura contemporană, cu jazzul, cu abordările folclorice, face ca urmele pe care le-a lăsat să fie definitorii pentru intersecția mediilor, pentru un tip de reflecție cumulativă, sincronică, nelimitată la un singur domeniu.

Miriam Răducanu a creat protocoale de învățare creativă, articulată în jurul elaborării unui vocabular de mișcare personal. Nu a oferit niciodată rețete și formule presetate, nu a venit cu soluții exterioare unui studiu aplicat. A imaginat contexte în care învățarea era mereu prelungirea unei căutări subiective.

Centenarul însumează o serie de evenimente exploratorii care îi sînt dedicate și care își propun să inițieze un dialog cu opera ei.

Expoziția care îi este dedicată e o arhivă vie a unei lumi în mișcare. Cum ați gîndit-o și ce v-ați propus prin acest demers recuperator?

Ideea expoziției le aparține Vavei Ștefănescu – directoarea Centrului Național al Dansului – și Corinei Cimpoieru – zîna arhivei CNDB, cum o numesc eu. Corina este o cercetătoare dedicată, o persoană care se ocupă cu generozitate de arhiva CNDB. Vava și Corina m-au invitat să contribui la expoziție și să mă ocup de tot ceea ce ține de creația lui Miriam Răducanu în teatru – colaborările pe care le-a avut la Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul „Țăndărică“, Teatrul Național „I.L. Caragiale“, Teatrul Mic, Teatrul „Nottara“, Teatrul „Bulandra“, Teatrul Național din Cluj, unteatru. Am avut lungi și inspirante discuții cu Vava și Corina, legate de camerele pe care expoziția le are în centru, de conceptul și conținutul fiecărei camere, de spiritul eliberator al coregrafiilor lui Miriam Răducanu, de influențele care i-au hrănit imaginația și care i-au definit căutările. Pentru că Miriam Răducanu este o arhivă sensibilă de influențe topite subtil într-un aliaj de arhitecturi ale mișcării care își au propria morfologie. Artista a fost influențată de dansul expresionist german, de folclorul autohton, de poezia și proza contemporană – a lucrat pe texte de Mircea Horia Simionescu, Emil Botta, Jacques Prévert – de jazz și muzică clasică. A fost apropiată de Nina Cassian, pe care o invita la repetiții și cu care avea o relație de constant dialog creativ. Miriam Răducanu este ceea ce numim astăzi o artistă hibridă, interesată de medii diferite, de interferența lor, de melanjul dintre rigoarea vocabularului tehnic și maxima libertate de expresie a improvizației. Recuperarea creațiilor ei este, de fapt, recuperarea unui mod de a gîndi coregrafia atît în spectacole de dans, cît și în spectacole de teatru, pentru că a lucrat și s-a apropiat de regizori și regizoare alături de care a structurat spații ale mișcării legate adînc de intențiile lor: Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Mihai Măniuțiu etc.

Imaginarea expoziției – care este parte dintr-un concept curatorial mai amplu, în sensul în care, pe lîngă expoziție, vor mai avea loc performance-uri, o discuție cu Mariana Mihuț, Gigi Căciuleanu, Raluca Ianegic, Vava Ștefănescu (pe 19 octombrie, în cadrul Festivalului Național de Teatru, de la ora 12, la Rezidența9) și spectacolul NOCTURN, creat de Gigi Căciuleanu (programat în FNT pe 20 octombrie, de la 21,30, la Teatrul „Bulandra“, Sala Izvor) – este un demers care acoperă multiple planuri de semnificație. Pe de o parte este o revizitare a punctelor marcante de creație ale lui Miriam Răducanu, în sensul în care ne propune să ne întoarcem la cîteva momente emblematice din activitatea ei – vezi, de exemplu, perioada Nocturnelor de la Teatrul „Țăndărică“, în care artista a fost invitată de vizionara directoare Margareta Niculescu să imagineze spectacole hibride (din 1969 pînă în 1977). Pe de altă parte, este o propulsare a acestor puncte fixe în prezentul artei dansului, cu reverberații în viitor. Una dintre întrebările pe care mi le-am pus constant, în timp ce mă documentam pentru expoziție, este: în ce măsură, azi, teatrele ar putea să fie provocate să se deschidă și să ofere spațiu pentru creații experimentale, de laborator, pentru propuneri de dans și artă hibridă, în care artiști și artiste din zone diferite să își expună creațiile?

Dacă v-ar întreba cineva cine este Miriam Răducanu, ce ați alege să spuneți?

O poetă conceptuală a dansului, o artistă multimedială care a marcat fundamental artele performative din a doua jumătate a secolului XX, definindu-și un limbaj inconfundabil tocmai pentru că era efectul unor căutări vibrant personale. Miriam Răducanu este deopotrivă dansatoare, coregrafă, cercetătoare, educatoare, sursă de inspirație pentru artiști și artiste în care a lăsat urme puternice: Gigi Căciuleanu, Raluca Ianegic, Gina Patrichi, Mariana Mihuț, Lari Giorgescu etc.

Cît de importantă a fost influența sa pentru artiștii de azi? În ce fel i-a influențat?

Din punctul meu de vedere, artiștii și artistele din dansul contemporan sînt mult mai deschiși și deschise spre formule de laborator, experiment și cercetare performativă. În ultimii douăzeci de ani, mi se pare că dansul contemporan a fost mult mai articulat într-o zonă de explorare inovatoare decît teatrul. Și cred că acest mod de lucru – i-aș spune mai puțin staționar, mai puțin încadrabil în formate reiterate – se datorează unor creatoare ca Miriam Răducanu care au avut mereu un tip de raportare nonconvențională la materialul pe care l-au asamblat.

Există o istorie a dansului românesc mai puțin cunoscută. Cît de avangardiști au fost reprezentanții ei?

Centrul Național al Dansului a deschis consistente șantiere de cercetare a istoriei coregrafiei. A creat contexte în care artiste și artiști care au experimentat, care au avut un profil avangardist s-au aflat în prim-plan. O să îi amintesc aici pe Trixy Checais – despre care Miriam Răducanu vorbește constant, fiind unul dintre coregrafii care au influențat-o major –, apoi pe Stere Popescu – care a studiat în paralel baletul și arhitectura, și a participat în 1965 cu piesa Ciocanul fără stăpîn la prestigiosul Festival de Dans de la Paris. Înaintea lor a fost Iris Barbura, puternic influențată de dansul expresionist, care în 1940 a deschis un studio de dans la București, a dansat în contexte internaționale cunoscute și s-a stabilit în 1951 la New York. Sînt nume destul de puțin cunoscute, dar care au însemnat enorm pentru istoria dansului contemporan.

Ce ați aflat și nu știați în urma acestui demers în care mai mulți cercetători și artiști au documentat viața și opera coregrafei?

Știam că Miriam Răducanu a lucrat, în teatru, la spectacole care au marcat istoria anilor ’70 și ’80, dar nu citisem niciodată analiza pe care regizoarea Cătălina Buzoianu – cu care a colaborat, printre altele, la Maestrul și Margareta (premiera a fost în 1980 la Teatrul Mic), la Dimineața pierdută (cu premiera în 1986, la Teatrul „Bulandra“) – a făcut-o felului ei de a construi coregrafii, în revista Teatrul. Cred că e cea mai precisă și elaborată reflecție asupra creației artistei în teatru. Miriam Răducanu este, în viziunea Cătălinei Buzoianu, o coregrafă al cărei aport în spectacol funcționează pe trei paliere: studiul, prin expresie corporală, asupra problemelor de fond și de formă ale spectacolului; construcția detaliului, a gestului teatral necesar în caracterizarea personajului; elaborarea ritmului – decupajul și montajul ritmurilor psihologice prin care este definită stilistica spectacolului. Eseul scris de Cătălina Buzoianu începe cu un citat din ce i-a spus regizoarei, la o repetiție, Miriam Răducanu: „Ei n-au curajul să se distrugă, îmi spunea odată Miriam... Vorbea despre unii actori și despre devenire“. În viziunea mea, arhitectura distrugerii – dinamitarea clișeelor în interpretare, demantelarea așteptărilor – se află în centrul poeticii artistei. A distruge pentru a recrea personalitatea unui actor – în felul acesta a lucrat Miriam Răducanu.

De asemenea, documentîndu-mă pentru realizarea camerei din expoziție care este dedicată colaborărilor în teatru, am descoperit un interviu în care Miriam Răducanu o citează pe Gina Patrichi, trimisă de Beate Fredanov la coregrafă, ca să fie distrusă: „Du-te la ea, spune că eu te-am trimis, să te distrugă! Doamnă, vă rog, distrugeți-mă, să nu mai intru în scenă să știu că nu am de făcut nimic, pentru că lumea mă aplaudă oricum“.

În ce fel a schimbat Miriam Răducanu felul de a gîndi coregrafia? A avut asta un ecou și în teatru?

L-a schimbat prin vocabularul de mișcare pe care și-a pus amprenta, prin îmbinarea unor stilistici diferite într-un compus coregrafic unitar, printr-o eliberare de stereotipuri și o plonjare în improvizație dublată de studiu riguros. În teatru a luptat împotriva unei coregrafii văzute ca accesoriu, ca lipitură ornamentală. Pentru Miriam Răducanu, expresivitatea mișcării a venit întotdeauna dintr-o necesitate organică. Nici un gest nu poate fi în sine. Apariția și rostul lui sînt intim legate de resorturile adînci ale semnificației pe care le activează. Fără conștientizarea acestei semnificații, mișcarea scenică este un simplu artificiu. Miriam Răducanu rămîne o artistă a căutării sensurilor de profunzime, o cercetătoare care își rafinează constant limbajul și care nu se lasă cuprinsă.

interviu realizat de Ana Maria SANDU

Foto: Centrul Național al Dansului