Exerciții de învățare prin contact

„Aș vrea să învățați ceva din acest contact cu mine” – cu acest citat și un portret alb-negru în mișcare, cu mîinile larg deschise, în timpul simpozionului „Artă și libertate”, consacrat creației lui în aprilie 1990 în Aula Universității Jagellone, artistul polonez Tadeusz Kantor (1915-1990) își întîmpină vizitatorii în expoziția sa. „Tadeusz Kantor. Artist oriunde și oricînd” face parte din Sezonul Cultural Polonia-România 2024-2025 și îl aduce, în sfîrșit, la București, sub forma unei expoziții-compendiu, care parcurge cîteva momente diferite de creație (de la informal, ambalaj, lucrări conceptuale pînă la documentarea spectacolelor de teatru). Curatoriată de Maria Anna Potocka, „Tadeusz Kantor. Artist oriunde și oricînd” (20 octombrie 2024 – 9 martie 2025) este organizată de Adam Mickiewicz Institute, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul de Artă Contemporană din Cracovia MOCAK, în colaborare cu Centrul de Documentare a artei lui Tadeusz Kantor CRICOTEKA și Institutul Polonez din București.

La prima vedere, am sentimentul alegerii unui citat mult prea simplu pentru intrarea într-o expoziție a unui artist cu un număr impresionant de declarații puternice despre artă în general, valențele artei, libertate prin artă. Un artist pe care îl asociem înainte de toate scenei de teatru, dar pe care ar trebui să îl privim în totalitatea efortului său artistic, să îl vedem în contextul artistic și cultural al secolului XX. Parcurg expoziția, cu toate acele treceri de la pictură la obiect, ambalaj, happening, documentare a „teatrului morții” și mă întorc asupra declarației inițiale, în care realizez că esențiale sînt deopotrivă verbul „a învăța” și substantivul „contact” și că ele sînt fundamentale pentru Kantor.

În absența lui, după moartea neașteptată în decembrie 1990, teatrul său devine o imposibilitate; contactul cu el, în timpul vieții, este întotdeauna o formă de artă. Iar procesul de învățare de la el – unul continuu, prezent în orice cotlon al vieții. El vrea să te învețe mereu ceva, să îți explice, dar practica sa pare că are în ea tocmai opusul: nu ai concret ce învăța, poți doar să preiei de la el o stare de spirit, o înțelegere atemporală și anistorică a artei și un tip de existență extremă care, surprinzător sau nu, nu se fundamentează pe exces – în momentul în care arta lui atinge un punct de fierbere, Kantor se retrage și alege o altă cale. Tot modul său de lucru pare irepetabil, dar se subjugă exact învățării și întîlnirii.

Într-un fantastic interviu, pe care i-l acordă scriitorului Guy Scarpetta în februarie 1990, declară un fapt foarte important referitor la poziția sa în secolul XX: „Sînt mereu în avangardă, dar mă opun avangardei cînd aceasta devine dogmă teroristă. Sînt mereu radical, dar mă opun radicalismului cînd acesta devine o ortodoxie. Spun că aleg realitatea, prin opoziție față de iluzie, dar, în același timp, mă asigur că și iluzia există”.

Arta lui Tadeusz Kantor se construiește într-un fabulos paradox: este, pe de-o parte, o artă de absolut contact și care mizează pe viață, pe imperativele vieții și gesticulații puternice (o artă a unei „roți” a vieții, pe care artistul declară la un moment dat că a salvat-o de lîngă un gunoi și i-a oferit eternitatea în teatrul său) și, pe de altă parte, o artă care prezervă în ea și construiește un continuu discurs al morții. Este o moarte pe care o găsim în expoziția de la MNAR fie strivită în tablouri și asamblaje, fie conservată în butoaie (amintind și de Piero Manzoni, și de întreaga mișcare Arte povera), marcată în declarații, imortalizată în filmările și fotografiile teatrului său ori în sculpturile sale, protagoniste în spectacole, în zeci și sute de reprezentații. Manechinele care apar în teatrul lui alături de actori parcă îți repetă mereu același mesaj: nu, viii nu stau cu viii și nici morții cu morții. Viii sînt mereu cu morții, toți împreună, pe o scenă a umanității, transistorică.

În vizita la muzeu, Kantor reușește post-mortem să mă înfioare, să îmi ofere disconfortul: sculptura băiatului în bancă, din spectacolul celebru Clasa moartă (1975), pare atît de vie, de acolo, încît chiar am senzația că respiră lîngă mine. Omniprezenta cruce nu face altceva decît să contribuie și ea la sentimentul unei morți de care nu trebuie să uiți niciodată. Și dacă sînt obișnuită cu prezența în expoziții a unor instalații în care ființa umană să fie impecabil realizată la scară reală în diferite ipostaze, în cazul artei contemporane este vorba de un puternic discurs al ironiei, o critică a societății actuale, a consumerismului etc.

La Kantor, în schimb, este o împletire de lumi, de timpuri (cel istoric, cel personal – regretatul George Banu semnează o analiză captivantă despre percepția timpului la Proust și Kantor), de realități și iluzii, și totul pare a decurge exact din traumele debutului secolului XX. „Arta, prin definiție, nu se poate subordona unei cauze politice, oricît de bună ar fi aceasta”, declară el, iar Europa la care se raportează, o spune tot Kantor, este cea a anilor ’20, Europa avangardelor, a Bauhaus-ului, a suprematismului, a constructiviștilor, a dadaismului, a suprarealismului.

Toate aceste mișcări sînt prezente în arta lui și totuși toate rămîn oarecum excluse: sîntem martorii unui proces unic de lucru cu obiectul artistic. Un proces care ne poartă atît pe urmele inventării de mașini și pe urmele corpului robotizat așa cum apare el ca o obsesie a avangardelor, pe urmele corpului anonimizat, căruia Istoria nu îi mai dă decît un număr, pe urmele integrării oricărui obiect din cotidian așa cum o fac dadaiștii, cît și pe urmele marilor tragedii antice. Un Kantor lipsit de măsură, care știe tot și îți explică tot, și un Kantor care are nevoie de contact. Un Kantor cu măsură, care știe mereu să își dozeze mesajele artistice, fără să pice în radicalism de-o parte sau de alta, fiind pur și simplu el, imposibil de încadrat.

Dar cine este Tadeusz Kantor?

Născut în iunie 1915 în localitatea Wielopole Skrzynskie, Kantor studiază pictura la Academia de Arte din Cracovia între 1934 și 1939, în perioada războiului creează Teatrul Independent, va absolvi apoi și un curs de scenografie și va începe colaborarea cu cîteva teatre din Cracovia și Lódz.  Potretul pictorului B., tablou prezent în expoziția de la MNAR, reprezintă Polonia în 1946 la o expoziție de la Musée d’Art Moderne de la Paris. E unul dintre inițiatorii și organizatorii Primei Expoziții de Artă Modernă din Cracovia, deschisă la cumpăna între 1948 și 1949. În semn de protest împotriva introducerii realismului socialist, va refuza să participe la expoziții sau să regizeze spectacole teatrale între 1949 și 1955. Va lucra exclusiv ca scenograf.

În 1955 (și pe fundalul apoi al dezghețului), înființează teatrul experimental Cricot 2, premiera primului spectacol avînd loc în mai 1956. După 1966, cu ocazia unei noi deschideri a țării, organizează numeroase happening-uri, pictură, iar din 1972, împreună cu teatrul Cricot 2, spectacolele lui ajung în întreaga lume și devin un fenomen internațional: 15 spectacole în 25 de țări.

Personaj incomod, dificil, un om al contrastelor, sarcastic, dominat de un umor negru, creatorul unui teatru al morții, dar în același timp o figură a vitalității par excellence, Tadeusz Kantor este artistul vieții cotidiene, născut (și autoextras) din avangardele istorice și neo-avangardele postbelice, un exemplu de artist care reușește într-o secol complicat politic să își prezerve libertatea interioară și să facă din arta sa un exemplu de artă care circulă liber prin Europa, punînd, în lucrările sale, fundamental problema memoriei individuale și colective.

Aflat „efectiv complet în afara oricărui simț al istoriei”, așa cum declară Maria Anna Potocka, curatoarea expoziției, într-un interviu pe care l-am realizat cu ocazia deschiderii de la muzeu, Tadeusz Kantor lasă totuși amprenta unui om hiperconștient de istorie, obsedat de istorie, preocupat să o anuleze – Istoria ca o pedeapsă pentru umanitate. Citez: „Singura istorie, pe care o avea plasată undeva în intuiția lui și digerată într-un mod foarte special, era istoria tragediei evreiești. Mai tîrziu, cînd a ajuns într-o, să zicem, poziție mentală în care tot ce era important pentru el să se concentreze într-o singură activitate, cea a activității teatrale, a văzut în teatru începuturile acestuia, tragedia antică și condamnarea generală a omului. Nu comunismul, nu războiul, nu istoria întinsă pe o perioadă mică de timp, ci ceva asemănător cu o condamnare generală a omului de a trăi sub presiune”.

De aici un teatru plin de patos, lipsit de măsură și de granițe, un teatru al puterii, al strigătului, al personajelor ritualice, care face după 1970 înconjurul Europei, venind dintr-o țară sub dictatură. În interviul acordat lui Guy Scarpetta, Kantor spune: „Cel mai important pentru mine este ca spectatorii să fie bulversați interior. Bulversați nu numai în sens estetic, ci ca și cum s-ar afla în pragul morții. Dacă vrei, eu cred că publicul, în galerii, teatru, e obișnuit cu toate și nu mai găsește nimic neașteptat. Vedem astăzi o mulțime de spectacole inteligente, magnifice din punct de vedere formal, pline de descoperiri, dar care nu ating pe nimeni. Poate că nu scandalul este cel pe care trebuie să îl țintim, ci această tulburare interioară profundă”.

Exact tulburarea despre care vă vorbeam mai devreme și care se produsese în fapt gradual, în expoziția de la MNAR. Este un amestec de incomod și ironie în aproape toate lucrările pe care le găsim în expoziție. Și peste toate acestea, o continuă dorință de a da o indicație, de a stabili o regulă, cum este cazul spectaculoasei serii Totul atîrnă de un fir de păr (1973, asamblaj), în care fiecare pînză goală obține, printr-un comentariu, sugestia unei utilizări. Firește, ne aflăm în anii ’70 în artă pe un teritoriu al conceptualismului, al îndepărtării de mediu tocmai pentru a-l putea studia mai bine, de la distanță.

Dar la Tadeusz Kantor este întotdeauna mai mult, nevoia de contact, dar și mereu o închidere în sine și distanță, încîntarea față de lume și dezamăgirea față de ea. Exact ca în mulajul feței lui pe care îl veți regăsi în expoziție, creat pentru un spectacol, care aduce cu o mască mortuară: pe buze o grimasă de ironie sau nemulțumire care stau să fie rostite, ochii care văd totul – în interior și în exterior –, chiar și cu pleoapele închise. Tadeusz Kantor are ceva de artist primordial în fața lumii pe care o ghidează cu grijă, punct cu punct.

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto 1: Multipart 10.10, 1972 Foto M. Gardulski

Foto2: The Boy at a Desk, in The Dead Class, 1975. Foto T. Maryks.