„Experiența de a fi în viață a devenit foarte prețioasă” – interviu cu artista Codruța CERNEA –

Am vizitat atelierul uneia dintre cele mai puternice și relevante voci din arta contemporană românească: Codruța Cernea. Într-o zi în care lumina invada spațiul, am căutat cotloanele picturii sale, am urmărit semnele inspirațiilor și am explorat atmosfera meditativă pe care o simți încă din primele secunde în care pășești în studioul aflat în centrul Capitalei. Arta Codruței reflectă mereu un sentiment al însingurării, fără a zgîria în vreun fel oglinda pe care o pune asupra transformărilor umane, asupra emoțiilor și incertitudinilor care ne urmăresc la fiecare colț. Construiește tărîmuri misterioase, încărcate de simboluri și vederi din spații atemporale, în care oamenii trăiesc în mediul lor sau tînjesc după naturalețe și normal. Atelierul Codruței este exact ca arta ei: fascinant, misterios, cu sunete de jazz pe fundal, cu multă liniște, dar și multă consistență umană.

Ai urmat Facultatea de Drept, apoi ai lucrat doi ani în software. Cînd și cum ți-ai dat seama că arta este calea ta, de fapt?

Cînd ești aproape toată viața pe drumul nepotrivit ție, nici nu îți dai seama de asta. În școala generală m-am descurcat bine, dar cred că mă regăseam cu adevărat cînd desenam, citeam și în activități extrașcolare precum cursul de design vestimentar pe care l-am urmat pînă în liceu. Viața se simțea ca o haină prost croită, dar nu mă gîndeam că ar putea fi altfel. Schimbarea a venit după ce am terminat Facultatea de Științe Juridice și am început să lucrez în domeniul IT (făcusem Liceul de Informatică), și aveam prieteni foarte pasionați de ce făceau, adică de programare. Job-ul era doar un cadru în care își exersau pasiunea. Atunci am început să-mi pun mai serios problema viitorului, doar că nu știam cum s-o apuc și nici nu aveam capacitatea de a-mi face ordine în minte pentru analize și decizii. După ce m-am mutat în București cu partenerul meu de viață, Marius, cu care sînt și acum, am început să mă desprind de ce credeam eu că se aștepta de la mine și am putut să acționez altfel. Am avut o colegă de serviciu cînd lucram în testare, prin anul 2004, care terminase Pedagogia Artei. Ea mi-a propus să mergem împreună la Universitatea de Arte să explorăm. Pe holurile universității ne-am întîlnit cu fostul asistent de cînd era ea studentă, Ionuț Anghel. A intrat în vorbă cu el și așa am început să merg la el la atelier. După vreo șase luni de atelier, mi-am dat demisia și am mers constant să mă pregătesc pentru Arte.

Ai vrut să renunți pe parcursul perioadei de pregătire?

Știam că aveam niște abilități care trebuie dezvoltate în timp, dar nu îmi dădeam seama unde ar trebui să fiu. Nu a fost ușoară pregătirea, dar am găsit ceva care m-a prins așa de tare, încît am perseverat. Îmi amintesc un moment anume cînd ieșisem de la o ședință de pictură, m-am așezat pe niște scări și am conștientizat că era mai greu decît m-am așteptat. Renunțam la un job care părea sigur și mă îndreptam spre ceva nesigur. Cu toate astea, am continuat. Toată pregătirea mea a fost marcată de îndoiala că nu sînt suficient de bună. Mă gîndeam că ceilalți colegi care vor da admiterea au deja patru ani de liceu ca avantaj. Dar după ce am făcut pregătirea care se face la universitate înainte de admitere, mi-am dat seama că toată lumea e într-un anumit stadiu, toți progresează și sînt într-un parcurs. Nimeni nu e desăvîrșit.

Și confirmarea că ești pe drumul corect cînd a venit?

O primă confirmare a fost după ce am fost admisă. A fost un moment de liniște. Sentimentul de impostură, însă, a rămas. Mulți ani după ce am terminat Artele mi-a fost greu să mă numesc artistă. Pe lîngă cei cinci ani de facultate pe care i-am savurat din plin, a fost nevoie de încă poate zece ani, în care am făcut loc procesului artistic pînă am simțit că a devenit ceva mai solid. Mi-a fost teamă să-l bruiez cu alte activități care să-mi consume timp și energie.

Dar ai făcut totul în ritmul tău.

Da, am făcut lucrurile cum am crezut eu că e bine. Îmi plac ritualurile și m-a preocupat mereu felul în care se trăiește viața în fiecare zi. În ce activități zilnice se traduce povestea vieții unui om. În plus, ca artistă tînără în 2010, nu aveam o grămadă de oportunități, iar ritmul general al scenei de artă era lent. Aveam timp neîntrerupt de evenimente exterioare, astfel că am putut să-mi definesc un set de principii după care încerc să mă ghidez și acum.

Te-ai comportat ca un jucător profesionist care s-a izolat de multe ori de viața exterioară. Ai văzut toți anii aceștia ca pe un compromis?

Schimbarea de direcție a dus evident la o dezintegrare a ființei mele. Am murit și am renăscut într-o nouă formă. Acum spun evident, dar cînd s-a produs nu prea înțelegeam ce se întîmplă. M-am simțit atît de fragilă și de lipsită de valoare mulți ani după terminarea facultății din cauza instabilității financiare și de orice fel. Trăiam cu sentimentul că fără Marius nu voi putea supraviețui. Dar aveam această credință – care nu știu cum s-a format – că menirea mea este să pictez. Am dezvoltat un fel de tunnel vision, care nu mă caracteriza înainte. Și pentru asta am simțit uneori că renunț sau amîn alte vise. Ca și cum dacă nu aș fi pictat, aș fi putut să-mi îndeplinesc toate celelalte dorințe. Puțin probabil și oricum „dacă” nu există, așadar eu cred că am luat cele mai bune decizii pentru mine. Cred că e un mic miracol că am găsit ceva de făcut în care continui să vreau să îmi investesc timpul și energia și care mă poate conține, ca întreg.

Agitația și munca în exces chiar nu te-au contaminat?

Actul de a picta în sine mi se pare o bună metaforă pentru cum îmi place să trăiesc. Pictez atentă la detaliile unei suprafețe și apoi mă dau cîțiva metri în spate să privesc întregul sau iau o pauză și revin. Atenție concentrată, apoi privire de ansamblu, contemplare, relaxare. Chiar uitare, pentru a mă întoarce în atelier puțin schimbată. Resimt agitația, accelerarea ritmului și sînt afectată în perioadele în care urmează să (mă) expun. Am tendința să mă îngrijorez, să analizez prea mult și din cauza asta am perioade marcate de insomnie.

Cît de greu ți-a fost să lucrezi cu o galerie, la început de carieră?

Lumea artei nu este una transparentă, cu reguli clare. E multă incertitudine, tensiune și dorință la început de drum. Din fericire, am avut parte de reacții bune la lucrările mele și de vizibilitate încă din perioada în care eram studentă. În anul al treilea de facultate am mers la Galeria MORA ca voluntară și, la inițiativa lor, am făcut prima mea expoziție personală, I Wonder What You Are Thinking, în 2009. După terminarea facultății, am continuat să pictez, așadar cînd a venit Mihai Zgondoiu într-o vizită oarecare prin atelier, i-am arătat seria pe care o finalizasem și m-a invitat să expun la el, la Atelier 030202. Un an semnificativ pentru mine a fost 2016, cînd am mers într-o rezidență artistică de două luni în Düsseldorf și am luat distanță față de scena de artă din București, iar la întoarcere am făcut o expoziție la H’art, galeria lui Dan Popescu. Asta cred că m-a validat în ochii unora. Am simțit o schimbare de atitudine în aer. Expoziția a marcat și finalul unei perioade de acumulări. După aceea am început să pictez seria Future Nostalgia.

Pictura ta are o atmosferă meditativă, în care singurătatea devine protecție. E un univers fragil, care ne arată secrete despre o lume suspendată între vis și realitate, între prezență și absență. Nu resimți bruscă trecerea de apoi spre realitatea din afara picturii tale?

Ideea relației cu realitatea e ceva așa de definitoriu pentru orice artist, de fapt pentru orice om. Cîtă realitate pot tolera? Observ că și atunci cînd mă aflu în contexte ideale, am tendința să evadez. Care e relația cu lumea în care trăiesc? Văd că prefer o atitudine mai contemplativă. Odată cu dezvoltarea tehnologiei, „real/realitate” au devenit unele dintre cele mai relative cuvinte pe care le avem. La 26 de ani m-am refugiat în artă, iar pînza pictată a devenit spațiu pentru a exersa și imagina alte posibilități. Mi-am oferit timp să despachetez bagajul de tipare de reacție, emoții și povești acumulate în prima parte a vieții. Să mă eliberez parțial, să mai rescriu. Nu mă mai văd ca parte separată într-o realitate solidă, ci coautoare a lumii în care trăiesc, atît prin prisma alegerilor și a atitudinii mentale, cît și prin acțiunile sau inacțiunile mele. Experiența de a fi în viață a devenit foarte prețioasă.

Ce ne spui despre atelierul în care sîntem acum?

Lucrez în acest atelier din 2011. Înainte, am avut un atelier pentru foarte puțin timp undeva în spate la Cocor. Cînd eram la o cină cu cîțiva prieteni, m-am plîns că în acel atelier era foarte frig și Alec Bălășescu mi-a zis de acest apartament în centru. Cînd am mers să-l văd, am făcut doar un pas și am zis da, îl vreau! Chiar și acum, după 13 ani, sînt conștientă de cît de spectaculos e spațiul ăsta.

În tot acest timp, acest apartament a fost atelier și uneori casă pentru mai bine de 20 de artiști. A jucat un rol vital în primii ani de după terminarea facultății, cînd practic se formase acolo o comunitate de artiști foarte buni și activi. M-a ajutat mult. Ne-am susținut unii pe alții cînd eram doar niște plăntuțe. În special lunile de iarnă erau cele mai grele. Pe rînd, fiecare avea parte de o porție de „terapie în bucătărie”. Erau și anii în care oamenii începuseră să meargă la psiholog. Și îmi aduc aminte că spuneam că poate ar trebui să merg și eu și am primit replica: Dar, Codruța, noi ne spălăm rufele în familie. Ia loc. Care e problema? Cam asta era atmosfera...

Titlurile expozițiilor, seriilor, tablourilor individuale sînt extrem de poetice. Cum este acest proces de naștere a titlurilor?

Vin pur și simplu sau caut să mă pun în starea potrivită. Cititul și timpul petrecut în librării mă ajută. Dar e ceva ce fac intuitiv. Aleg una dintre cărțile pe care le am răspîndite prin cameră, mă așez și citesc. Activez alte părți din creier. Mă conectez cu minți sau locuri din care izvorăsc cele mai inspirate formulări. În cazul unor lucrări, opțiunea e foarte clară; la altele sînt indecisă și găsesc titlul potrivit după ceva timp, chiar ani. De pildă, pentru primele serii Mă întreb la ce te gîndești și Singuri Împreună, cu atmosfera lor mai reflexivă, m-a ajutat să citesc poezii; seria Zboară, alunecă, plutește a fost pictată pe un fond de autodisciplinare. Încercam să dau o structură zilelor, iar titlurile au și ele o anumită rigurozitate; cel mai mult îmi place claritatea titlurilor lucrărilor din seria Viitoare Nostalgie (Future Nostalgia). Sînt compacte – un singur cuvînt – și se traduc ușor (Reverie, Picnic, Dioramă, Nocturnă, Miraj, Orizont).

E mult albastru în arta ta. Albastru e cerul, dar și distanța, depărtarea. E spiritualitate, meditație, dar și putere. Ce este albastrul tău?

Alegerea culorilor unei picturi o fac instinctiv. E aspectul de care mă simt cel mai sigură. Îl simt ca atuul meu principal. Îmi place să mă rătăcesc pe drumul descoperirii unei lucrări. Consider că explorez întreg spectrul cromatic, deși nu merg pînă la capăt. Nu folosesc alb și negru decît foarte-foarte rar. Ce se întîmplă cu albastrul: este o culoare care, oricum o declini, e mai greu să obții o nuanță îmbîcsită, murdară. Este o culoare foarte curată, foarte frumoasă, se lucrează bine cu ea.

Am fost recent la expoziția de la Cluj, primul tău solo acolo: Isychia. Insula Fantomă. Te-am văzut schimbată, cu elemente de bioinginerie, cu detalii moleculare. E ceva schimbat la tine. Cum a fost lucrul la această serie?

Seriile se dezvoltă în jurul unui fir narativ, iar viziunea inițială se îmbogățește cu tot ce consum în timpul destul de lung în care le materializez. Finalizarea seriei expuse la Cluj a fost un proces mai sinuos. În 2019, după expoziția Future Nostalgia de la galeria Mobius, cei de la Decît o Revistă au scos un număr cu una dintre lucrările mele pe copertă și, în 2019, încă era DoR Live. La o întîlnire cu Cristian Lupșa și cu Artemisa, Cristian a venit cu ideea de a avea ca afiș schița unei lucrări și la DoR Live să avem lucrarea finalizată, ca o metaforă a materializării. Așadar, în loc să iau pauza obișnuită între două serii, m-am mobilizat să încep una nouă. Am pictat atunci lucrarea Camera galbenă, însă nu m-am simțit pregătită să dezvolt seria mai departe, considerînd că o voi aborda similar cu cea anterioară, așa că am pus-o pe pauză și am observat ce desenam, ce aveam chef în momentul acela să pictez. Așa a apărut Paradise of Lost Desires, în care am putut să elaborez spații exterioare, am putut să mă joc cu peisajul. În ianuarie 2022 am revenit la Isychia, însă procesul a fost anevoios. Pictura Waiting for Their Turn, prima finalizată în acel an, mi-a oferit formula cromatică, intensitatea, atmosfera. A dat tonul. În 2023 am bruiat din nou fluxul (eram de fapt blocată, dar nu îmi dădeam seama) și am pictat pe hîrtie și expus din schițele pe care le aveam pentru Isychia. Am rupt și dezvăluit din carnea seriei, înainte ca ea să fie complet formată. Au urmat sesiuni de pictat, alternate cu expuneri la Arco Madrid și RAD București, ca în final să prezint Isychia. The Phantom Island în Cluj, la Zina Gallery, în mai 2024.

Din cauza fragmentării și a unui anumit tip de incertitudine care a planat asupra acestei serii, am simțit nevoia să discut despre lucrări, să mă asigur că înțeleg ce s-a întîmplat în atelierul meu în tot acest timp. Poate cea mai frumoasă și succintă descriere mi-a fost oferită de Deniz Otay: „Motivele structurilor de ciuperci amintesc de fluxul continuu care ne leagă de întregul cîmp al viului; ele oferă imaginea rezilienței și a adaptabilității inerente microțesutului vieții, transgresînd granițele individualului, spre îmbrățișarea unei conștiințe colective.”

Să vorbim un pic despre profesionalizarea artei în România. Ai fost recent la RAD Art Fair 2024 – iată că noi, în București, avem deja două tîrguri de artă. Cum vezi piața artei locale? Este o industrie în care un artist să se simtă protejat?

Surprinzător, perioada pandemiei a funcționat ca un catalizator și am ieșit din acea perioadă cu mecanisme noi de funcționare. În București e posibil să vedem rezultatele a mulți ani de acumulare lentă. Poate am învățat să colaborăm și asta mereu produce rezultate pozitive. Au crescut standardele de expunere, comunicare. Văd multe propuneri de rezidențe, concursuri, programe diverse, așadar par să fie multe oportunități pentru artiști. Se depun proiecte, se accesează fonduri. Din discuțiile pe care le am cu alți artiști, stabilitatea financiară rămîne pentru majoritatea un fel de dans ale cărui mișcări trebuie inventate la fiecare pas. Îți trebuie curaj și un fel de credință că pînă la urmă apare ceva, sau faci să apară ceva, pentru a te arunca în aventura pe care o presupune viața de artist. Sau orice activitate în domeniul artei. Însă, indiferent de context, pentru un artist e important să își conștientizeze propria putere, forța și valoarea lucrărilor sale. Cred că pe asta ar trebui să se bazeze, în primul rînd.

Ai vreo lucrare pe care nu ai înstrăina-o niciodată?

Sînt atașată de lucrările mele. Încerc să-mi păstrez una-două lucrări din fiecare serie. De multe ori observ că păstrez lucrările care au marcat o perioadă mai dificilă sau au necesitat un efort susținut. N-aș renunța la o pictură pe care am făcut-o imediat după terminarea facultății, în bucătăria apartamentului în care locuiam. Mă afundam treptat într-o stare foarte proastă, dar nu puteam să accept că aș fi putut să mă simt așa cînd în sfîrșit pictam. Credeam că asta îmi va rezolva miraculos întreaga viață. Lucrarea îmi amintește de un tip de determinare de care am dat dovadă, într-un moment critic. Se numește Chiar și în mintea celor puri (Even in the Purest of Minds) și este acum în expoziția lui Dan Popescu de la Palatul Lahovary. Mai am două lucrări din anul III de facultate, dintr-o serie numită Bloom. Sînt picturi după fotografii făcute într-un depozit de obiecte aruncate din Elveția. Preocuparea pentru impactul pe care acțiunile noastre îl au asupra mediului s-a tradus în gestul acesta de a picta acele obiecte abandonate ca să le dau o nouă viață. Mi se par cele mai bune lucrări pentru că s-au întîmplat înainte de acea dezintegrare a ființei mele. Le-am pictat cu curajul unui om care nu simțise încă fragilitatea vieții.

Știu că ești foarte apropiată de un grup de artiști – Roberta Curcă, Andrei Nuțu, Dragoș Bădiță. Păreți ca în serialul Friends. Lumea artiștilor este o lume competitivă, cu intrigi, cum se întîmplă în multe bresle. Cum ați reușit voi această frăție?

Mă simt apropiată de mulți artiști, dar grupul pe care îl menționezi așa de frumos a prins contur anul acesta și e foarte benefic pentru toți. Un moment important a fost expoziția pe care am avut-o cu Roberta la The H Gallery. Ea a fost în rezidență la noi în atelier pentru cîteva luni, ne-a plăcut tuturor și am păstrat legătura. În perioada pandemiei, cînd era acel fenomen al însingurării, instinctiv ne-am orientat una spre cealaltă și ne-am apropiat. Așa ne-am decis să facem o expoziție împreună. Lucrările prezentate în expoziția This Will Feel Like a Warm and Strage Embrace au comunicat cu adevărat între ele, a fost o simbioză. Au schimbat felul în care înțeleg expozițiile de grup și am rămas cu ideea de a găsi alte asocieri de artiști ale căror lucrări intră natural într-un asemenea dialog.

Pe Dragoș Bădiță îl știu de peste 10 ani, am rezonat cu lucrările lui. Locuia în Cluj, i-am scris, ne-am vizitat și a fost o afinitate. În 2021 a fost o expoziție la Galateca cu artiști din Cluj și am remarcat lucrările lui Andrei Nuțu. Ne-am întîlnit de-a lungul timpului la cîteva vernisaje și mi s-a părut instant un om foarte cald și plăcut. Toți patru avem ceva similar în felul în care ne mișcăm prin lume și o anumită sensibilitate care se traduce în lucrările noastre. Ne-am întîlnit în formulă completă de cîteva ori, pe rînd, în atelierul fiecăruia. Ne prezentăm lucrările, discutăm despre ele, căutăm punctele de intersecție. Pregătim ceva care sperăm să se materializeze în 2025, dar vedem cum se vor așeza lucrurile.

Dacă picturile tale ar cînta, ce piesă ar fi?

De cîțiva ani, cînd pictez ascult albume synthwave. Îmi place nostalgia lor sintetică.

interviu realizat de Raisa BEICU

Foto: Lena Ciobanu (portret Codruța Cernea), Roberta Roată (imagini atelier), arhiva Codruței Cernea