Fiare noi, obsesii vechi

● Vlad Dobrescu, Fiare noi, Facem Records, 2024.

În 2002, Secretul din atom, mixtape-ul grupului din spatele Facem Records, făcea destul zgomot și îi decupa definitiv în peisajul rap-ului local pe CTC/Controlul Tehnic de Calitate – în formula care se va clasiciza: Vlad Dobrescu, DJ Paul, Jupiter (Răzvan Eremia, apelat artistic ulterior ca Deliric1/Deliric), L Doc/Doc (Vlad Munteanu) – și Cedry2k, figurile emblematice ale acestui release istoric. Programatic, producția aceasta propunea o ruptură de direcțiile nouăzeciste ale hip-hop-ului fermentat în București, opoziție care se extrăgea și din universul sonor apelat de creatorii ei, dar și din felul în care se agregau formulele lirice și temele expuse de ele. „Vă trec texte, / Teste prin țeste, / V-arăt de ce CTC-s peste, / Acest val vocal vă îneacă dacă nu prindeți de veste”. Un sample din Concertul pentru pian nr. 1 al lui Ceaikovski putea să vorbească chiar și singur despre aspirațiile acestui colectiv, pe piesa „Legea gravitației”, un motto auctorial care imprima, prin strofa lui Deliric, noul model de acțiune. Cedry2k îl va completa imediat cu o săgeată foarte transparent țintită: „Ceea ce voi numiți mișcare, de fapt stă pe locuri / Ascunsă după blocuri / Probabil, în timp ce stocuri / De idei se scurg din stilou, / Cînd Cedry2k scrie, alfabetul învie pe hîrtie sub forma celui mai dur argou”. Sigur, în hip-hop această formulă a bravadei și conflictului nu era vreo mare noutate, dar ceea ce aducea în plus mixtape-ul era statuarea unei poziții ideologice distincte, valide cu V mare, transferate în măiestria lirică și în superioritatea și relevanța temelor. CTC, Cedry2k și ceilalți își marcau astfel deceniul. Ei oricum se agregaseră într-un moment in care violența politică a anilor ’90, cea care i-a inventat pe clasicii scenei, de la B.U.G. Mafia la Paraziții, R.A.C.L.A., Getto Daci, Deceneu ș.c.l., se estompa serios. după o tranziție în care simbolicele lupte de cartier (și clasă) fuseseră cîștigate de PRO TV și de supraviețuitorii abili ai altei terapii de șoc. În consecință, în 2005, anul apariției unui al doilea release esențial al Facem Records, Dificultăți tehnice, primul și singurul album CTC, un oraș precum Bucureștiul se predase noii scheme sociopolitice. Ce aducea noua orientare era, pe lîngă influența pregnantă a boom bap-ului, un pesimism social – în mijlocul noului optimism consumerist –, care vedea orașul cînd ca pe un mare sanatoriu al depresiei – „În spatele figurilor banale / Se ascunde adevărul că București e un mare spital de boli mintale” –, cînd ca pe un laborator de experimente de la distanță pe oameni – „Apasă butonu’ și pornesc, / Uită-te la mine cînd vorbesc, / Poate că tu ai telecomanda, totuși eu te controlez”. Dar, pe undeva, muzica aceasta era și una a unei facțiuni middle class emergente, care vedea în continuare părți ale orașului ca bastioane nouăzeciste inapte pentru reformările de tot felul, incapabile de progres (și progresism?), bolnave de pasivitate – viziune care nu se va topi, în fapt, niciodată. Din acest creuzet creativ și ideologic se năștea, în 2013, În sfîrșit, primul album al lui Vlad Dobrescu, membru al grupului CTC. Lansat într-un moment local și global încărcat, marcat aici de protestele antiausteritate și cele legate de Roșia Montană, într-o perioadă politică și socială crîncenă provocată (și) de criza economică începută în 2008, creat in perioada de explozie a așa-numitelor magazine de etnobotanice, LP-ul lui Dobrescu observa toate aceste scene dintr-o perspectivă mai degrabă izolată, de la o înălțime de receptare morală cvasi-conservatoare. Acel interval nu era doar unul al polarizărilor sociale, ci și momentul în care hip-hop-ul local descoperea tot felul de sfinți ai închisorilor, dar și noi tonuri și discursuri ale rezistenței, pe care le păstrează bine-mersi și astăzi, mai acut-reacționar au ba: „Sînt soldați peste tot, dar nu ca să te apere / Că nu mai există nici o graniță sau drapele, / Acu-și fac tabere cu corporațiile globale / Pentru care se omoară și se moare-n continuare”. La 11 ani distanță, Dobrescu recidivează cu un follow-up numit Fiare noi. În acest joc al semnificațiilor cu care vrea să ne vaccineze, și coperta, și titlul, și intro-ul LP-ului – cu un aproape ironic, seducător și impecabil sample din „Strada” Margaretei Pîslaru –, rapper-ul bucureștean nu-și schimbă poziția de pe În sfîrșit: el rămîne același observator îngrijorat și tracasat al spațiului sociopolitic proxim – „Ai scos și tu album? Okay, eu zic că poți să ți-l bagi la loc, / Dar stați așa, stați un pic, cine v-a lucrat aici? / Tot jocu-i infestat cu agarici, / Nu vreau să-i agresez / Că nu-mi dau seama nici cu care pronume tre’ să m-adresez / Și singuru’ woke pe care-l halesc / E de la restaurantu’ chinezesc. / Sper doar să nu mă bage-n arest, / Că vin din era-n care spuneai direct tot ce crezi”. Instrumentalele au timbre și culori diverse, featuring-urile se plimbă-ntre gașca veche (colegii Deliric, DOC, Cedry2k) și figuri mai noi ale scenei (Killa Fonic, Oscar, NCTK, Alduts Sherdley), dar vocea lui Dobrescu rămîne la fel de amară, alienată și pesimistă ca-n trecut, făcînd din Fiare noi un album care pare a fi așteptat, ca replică pentru În sfîrșit, momentul ideal.

Paul Breazu este jurnalist.